Cred ca mare parte din reticenta generatiei mele legata de facutul copiilor si amanarea panapeste 30 de ani, cand se instaleaza fricile biologice si procrearea are loc cu pistolul testelor la tampla, isi are radacinile in imaginea de sacrificiu pe care o proiectam asupra parintilor. Nu degeaba limba romana a dezvoltat o expresie atat de plastica precum “a-si rupe de la gura”. Aici, la noi, parintii si-au rupt mereu de la gura pentru copii. Cu violenta, cu rani, cu sange.
Noi, cei care am copilarit in anii ’80-’90, am invatat initial ce-nseamna sa fim indesati cu mancare pentru ca parintii au stat la cozi si s-au zbatut pentru fiecare gram de proteina pe care ni l-au pus pe masa. S-au asezat, cuminti, la cozi, in puterea noptii, ca sa ne ia lapte pe vremurile cand concediul paternal practic nu exista. Apoi, s-au zbatut ca sa ne dea la scoli. Au uitat de concediile lor ca sa ne trimita pe noi in tabere. Sau au facut imprumuturi ca sa ne « tina » la facultate.
Unii dintre ei au mers si mai departe cu sacrificatul. Au stat acasa si au indurat, ssssst, ceea ce se cheama violenta domestica. Sau au indurat nefericirea, pur si simplu, ca pe o manta pe care-o porti zilnic, indiferent de temperaturi, pentru ca e singurul vestmant pe care-l mai posezi. Pentru ca asa au crezut. Ca astia micii trebuie sa creasca cu amandoi parintii, chiar daca unul dintre ei semana, din ce in ce mai des si mai intens, cu un satrap si devenise in visele alora mici creatura cosmaresca, imaginandu-si adesea cum vine un vrajitor sau o zana buna care, puf, cu o bagheta il fac disparut. Caci prezenta-i presupune cel mai mult inima gonita in gat de frica, pumni stransi a neputinta si respirat sacadat, cu portia. Si aproape deloc ras si-mbratisare calda – chestiile alea din trusa de «parintosenie» minimal dotata.
Sigur, acum am crescut. Am aflat ca nu e musai ca femeile sa stea langa barbati care le fac nefericite pana cand le pleaca fiii la facultati. Am aflat si ca, in general, omului ii e bine sa fie fericit, iar copilul are nevoie de mai mult decat 2 adulti in casa si o portie generoasa de proteine.
Dar parca tot filosofia aia a parintelui crucificat domina, chiar daca e in haine ceva mai poleite. Peisajul familiei s-a mai imbogatit cu un membru: vinovatia.
Vad parinti la concerte si la filme, cand copilul are 4-5 ani cu ceva pe fata care le roade zambetul ca soarecele bucata de svaiter. Unde la inceput apar luminosi si surazatori, pe la mijlocul serii sunt devorati de culpabilitate chiar daca cele 27 de sms-uri trimise bonei/bunicii baby-sittuitoare ar calma orice mama-leoaica tanara, iubirea.
Apoi, iarasi sacrificiile materiale nesfarsite. Inca de la doi ani, parintii stiu ca au (re)produs un geniu. Si ca scolile de rand nu pot cuprinde viitoarele lui aspiratii intelectuale. Deci, deschid un cont in banca in care pun luna de luna, mai renuntand la un weekend, mai la o crema organica, mai la mersul cu taxi-ul, bani pentru Oxford/Harvard/Yale. Chiar daca au auzit ca un copil trebuie iubit « indiferent ce », stiu sigur ca al lor e din aia, destepti, ca doar n-o fi din ailalti, cu inzestrari modeste, ca un apartament confort II.
Si asa, uitandu-ma panicata in jur, imi dau seama ca n-am niciun chef sa dau nastere unui pui viu langa care nu voi putea sta pana la adanci maturitati, caruia nu-i pot asigura nici macar o amarata de scoala privata in Bucuresti si care, doamne fereste, chiar s-ar putea sa nu ajunga la Oxford, in pofida faptului ca ma voi epila acasa pentru tot restul vietii mele active sexual.
