Sa fii usor rautacios e oarecum racoritor. Dupa canicula suportata cu greu, o rautate plasata inteligent vine ca o briza de aer curat. Sa fii rau este cu totul altceva. Este un efort de durata, este o implicare de cursa lunga. Te face sa traspiri, sa-ti rozi unghiile, chiar daca sunt proaspat ojate, sa strangi din dinti. Asta e: rautatea mica e apanajul omului social, cea mare ramane legata cumva cu fire dese si groase de lumea animala, de penumbra instinctelor.
Femeile, pe de alta parte, nu sunt rautacioase. Daca e sa fie cumva, atunci ele sunt rele. Motivele sunt, zic eu, vizibile oricui. Pentru a fi rautacios, ai nevoie de sarcasm, de ironie, deci trebuie sa stii sa manuiesti anumite instrumente de ordin verbal, sa interpretezi un rol si sa utilizezi cu succes conectori logici. Cu alte cuvinte, sa preiei un rol, iscat pe moment, sa-l plasezi intr-un context si sa-l duci pana la capat. Este semnul unei indispozitii de moment, pasagere, pe care o depasesti astfel. Misiune grea pentru ginta muiereasca.
Rautatea pura, pe de alta parte, se naste din niste monstri care vietuiesc in debaraua cu frustari a femeilor. Ea nu tine de efemeritate, nici nu se manifesta rapid. Ea se dezvolta departe de ochii celorlalti si este longeviva. De fapt, longevitatea este caracteristica ei esentiala. Nu razbate decat in rastimpuri, femeia dovedind o grija patologica in a-si ascunde trairea.
Barbatii pe de alta parte, cand nu plac pe cineva, reactioneaza simplu si sanatos. Evita stimulul care le provoaca neplacere. Cam ca cei ce sufera de alergii si incearca, drept principala metoda de protectie, sa nu se mai expuna actiunii agentului alergen. Femeia face exact invers. Cand uraste pe cineva, face tot posibilul sa-i stea in preajma. Unii ar zice ca o face din masochism. Se prea poate sa fie o parte a explicatiei, dar nu o consider indeajuns de satisfacatoare. Da tarcoale, cautand in permanenta motive care sa-i justifice antipatia. E posibil sa o urasca pe o alta pentru ca aceasta a privat-o de ceva: i-a luat sotul, slujba, a luat premiul I in clasa a treia in timp ce ea s-a clasat abia a doua etc. Insa acestui tip de motive oarecum usor de inteles, li se adauga multe altele, fara nicio legatura cu “privatiunea†in cauza. Astfel se ajunge la justificari de genul “pe langa faptul ca e o c…a, se imbraca execrabil si habar n-are sa se asorteze!â€. “Ai vazut ce fusta urata avea pe ea?â€. “Dar de degetele ei de la picioare ce zici?â€. Ca si cum nu ar fi de ajuns ratiunile serioase, acestora li se tot adauga sute si mii de motive pana cand monstrul din dulap ajunge la dimensiuni gigantesti.
Sigur, o asemenea traire nu poate fi tinuta ascunsa la nesfarsit. Mai devreme sau mai tarziu, se ajunge la rabufniri propagate, de cele mai multe ori, prin intermediul barfei atat de prolifice in universul feminin. Am vazut femei antipatizand femei pe care nici macar nu le cunoscusera. Desigur, o amica binevoitoare le “povestise†despre ele. Nu veti intalni asa ceva printre noi. De acord, si noi ne detestam uneori. Insa atunci cand o facem, stim clar de ce si nu cautam sa ne marim, in mod artificial, antipatiile.
De asteptat ar fi, dupa acumularea unor tensiuni care mai ca fac sa le cedeze o clema la sutien si sa li se topeasca rimelul de pe sprancene, sa existe o confruntare. O batalie finala. Climaxul urii. Dar ti-ai vazut! Slabe sperante. Pentru ca, in mod logic, dupa punctul culminant al unei relatii tensionate urmeaza deznodamantul si, in cele din urma, pacea, acalmia, linistea. Motivul pentru care nu se urmareste o rezolvare este simplu si este acelasi cu cel care duce la dospirea acestor sentimente in sanul fragil de femeie. O femeie care-si consuma in mod radical rautatea isi consuma esenta. Este ca un balon care, intr-o buna zi, s-ar infige intr-o tepusa. Golul interior a fost umplut cu aceste trairi, chiar daca dezonorante si consumatoare de mari energii. Utilitatea lor e acela de a da un sens. Daca renunta la ele, cu ce mai ramane?
Cu incercarea de a gasi o noua tinta, in mod evident. Insa e greu de inlocuit atasamentul intre cea care uraste si cel urat. Cere timp, cere un punct de plecare, cere actiuni de partizanat. Caci asta e o alta trasatura tipic feminina. Femeia cauta mereu sa-si creeze aliante chiar daca nu planuieste o confruntare. Simte doar nevoia ca rautatea ei sa fie confirmata si recunoscuta, zilnic, de surate cu pungi de venin la fel de consistente si limbi la fel de bifurcate. Sa nu care cumva sa fii atat de inocent incat sa iei, cumva, apararea victimei, nici macar in doi peri. Sa nu spui ceva de genul “hai, ma, parca nu e chiar asa de rea!â€. Vei fi ostracizat si poti deveni oricand succesor la tronul urii, un urmas al antipatiei demn de luat in seama.
