Murim incet surazand letargic.
Asta este gandul care mi-a trecut prin cap observand fetele zambitoare ale oamenilor din troleele care treceau pe langa Universitate, joi seara, cand am participat la protestul impotriva exploatarii gazelor de sist prin fracturare hidraulica (in legatura cu care va anuntam aici). Sa fi parut noi o mana de oameni excentrici si naivi, care pot fi simpatici, nu insa si credibili? Posibil.
In democratia reprezentativa, in care formal ne inscriem, avem, teoretic, un instrument de care facem uz cam in proportie de 50 la suta o data la 4 ani: votul. Despre cat de in cunostinta de cauza o facem, nu mai discut aici. Ni se tot spune ca putem „sanctiona” politicienii la vot. Intre doua tururi de scrutin se intinde o perioada gri, cand nu ne mai „deranjam unii pe altii”. Practica arata insa ca suntem foarte toleranti si nu prea o facem. Nu acordam credit nou-venitilor, preferandu-le tot experimentatii in rele. Suntem ca niste neveste maltratate, care revin la barbat, dupa abuzuri repetate, urmand (i)logica lui „rau cu rau, dar mai rau fara rau”. Cine o mai fi scos si vorba asta – nu stiu, dar spune multe despre defetismul nostru.
Altfel, nu-mi explic cum a fost posibila alegerea unor personaje, indiferent de partidul din care fac parte, deja demonstrate ca facand parte din „tabara celor rai”.
In vara, cand legile au fost escaladate ca niste garduri subrede, pe care le poate sari si o baba anchilozata, mi s-a spus ca regulile statului de drept sau indignarea cauzata de un premier plagiator care desfiinteaza comisii, aplicand Vanish – formula noastra secreta peste petele carierei academice, sunt niste mofturi de care romanul mort de foame, cu facturi uriase la intretinere, nu se mai impiedica. Cand intestinele iti tipa, nu mai auzi fluieratul fin al principiilor. Am inghitit si galusca asta.
Dar acum? Cand stii clar ca risti sa ramai fara apa pe masa, fara hrana, fara aer, continui sa zaci. Putem inghiti si o basculanta de galuste. Exploatarea gazelor de sist prin fracturare hidraulica este o procedura riscanta, cu efecte controversate, ca sa folosesc un eufemism. Ni se propune statutul de cobai contra unor despagubiri si profituri indoielnice, mai ales avand in vedere liberalizarea preturilor la gaze. Iar noi intindem ca niste soareci de circ labutele. Abia asteptam sa ne luam locul pe rotita.
Nu stiu ce memorie au rozatoarele, dar va spun ce memorie avem noi: jalnica. Cand USL era in opozitie, a marsat pe discursul „PDL vinde pe nimic aurul, gazele tarii si sanatatea oamenilor”. Acum, cand au castigat zdrobitor alegerile, Dragnea ne spune ca trebuie sa gandim pragmatic, promoveaza raul infierat mai acum un an si dezinformeaza grav spunand ca in SUA, de exemplu, nu au existat cutremure, iar oamenii nu protesteaza. Asta in timp ce in Pennsylvania au loc manifestatii saptamanale, cand datele culese arata infestarea apei si a solului, numar sporit de afectiuni, cantitati de substante radioactive de o mie de ori mai mari decat cele permise, iar medicii americani nu au voie sa faca publice cauzele imbolnavirilor. Iar Ponta ne spune, zambind superior, ca protestatarii sunt un amestec ciudat de religiosi si ecologisti. Asa o fi, nu i-am chestionat pe toti, dar nu vad cum ar invalida asta punctul de vedere al manifestantilor. Religiosii si ecologistii nu au dreptul la apa curata, aer fara metan (exploatarea gazelor de sist duce la nivel crescut de metan in atmosfera, un gaz cu efect de patru ori mai nociv decat dioxidul de carbon) si la terenuri nedesertificate, pe care nu va mai creste nimic in conditiile in care ocupatia de baza reprezinta pentru multi dintre locuitorii zonelor afectate agricultura, asa de subzistenta cum e ea? E ceva ridicol in cerintele astea?
Mai sunt desigur si scepticii. Care-mi spun ca orice batalie e pierduta din start, ca nu mai depinde de noi, ca sunt „interese” si „puteri” care au deja toti asii in maneca. Nu-i contrazic. Dar tot nu pricep moliciunea si resemnarea, semnarea decretului de capitulare inainte sa duci o singura batalie.
Nu va temeti. Nu ne cere nimeni sa fim eroi. Timpurile alea s-au cam dus, la fel si apetitul oamenilor pentru epopei. Dar cetateni putem fi. Putem, cat o mai tine asta, sa iesim intr-o piata si sa ne reclamam un drept fundamental. Sa speriem macar prin cantitate. 300 nu reprezentam un pericol. Dar 300 000, da. Mai are tara asta 300 000 de oameni? Scorburile in care ne-am retras fiecare nu reprezinta spatii etans. Nu mai fugiti in munti, nu va mai otraviti fantanile. Vor fi deja otravite. Daca va spuneti ca zona voastra nu va fi afectata de aceste exploatari, mai ganditi-va o data. S-au concesionat terenuri in jumatate dintre judetele tarii (o harta aici). Informati-va si nu din presa mainstream, manjita de banii pompati de RMGC si Chevron. Nu va asteptati sa-i vedeti pe adevaratii ong-isti invitati la talk-show-uri.
Practica negocierii mai spune ceva: cere mult ca sa primesti ceva. Daca ceri putin, nu vei primi nimic. Cand veti cere, cand veti bate?
