O noua zi, o noua lege. Am citit astazi despre propunerea legislativa a domnului Victor Socaciu privind dublarea filmelor si programelor straine difuzate de posturile tv romanesti. Motivul: degradarea accentuata a modului in care romanii vorbesc propria limba, ce a ajuns sa fie din ce in ce mai impregnata de prezenta englezismelor.
Va aduceti aminte de vacante petrecute afara? Cand seara dadeai drumul la televizor, poate, si erai bucuros sa constati ca ai dat peste un film clasic. American, sa zicem. Apoi, iti aduceam aminte ca esti in Italia pentru ca John Wayne nu mai vorbea… engleza, ci italiana. La fel, se intampla si in Franta, Spania, multe tari germanice, Rusia si, mai recent, in Ungaria.
Ma recunosc prima revoltata de englezisme. Imi tiuie urechile cand aud „face sens”, „wtf”, „cool”, „determinat”, „advertising”, „strong” etc etc. Dar nu cred ca de la filme ni se trage. Ci de la lipsa de educatie, de la dorinta de a impresiona si imposibilitatea de a gasi mijloace mai adecvate pentru asta. De la saracia vocabularului si uitarea propriei limbi. Nu sunt insa deloc convinsa de faptul ca ingreunarea accesului la alte limbi ne-ar ajuta propria exprimare. Absolut deloc.
La noi, foarte multi oameni au deprins limbi straine uitandu-se la filme. Multi romani stiu engleza, la nivel elementar, e adevarat, dar totusi suficient cat sa poarte o conversatie, din filme. La fel s-a intamplat si cu italiana, iar de cand cu inflatia telenovelelor, cu spaniola. Poate singurul aspect pozitiv al difuzarii lor. E imposibil sa nu vi se fi spus cel putin o data „ce bine vorbesti engleza”, chiar daca nu o studiaserati la facultate, chiar daca nu ii stapaniti gramatica si subtilitatile de lexic. Toate astea s-au datorat difuzarii filmelor in limba lor originala. Si, la fel, daca ati calatorit in vreuna dintre tarile enumerate, e imposibil sa nu fi dat peste straini incapabili sa exprime in engleza lucruri simple, esentiale.
Pe de alta parte, desi tari precum Spania si Franta au o lunga traditie in dublarea filmelor, in Italia, de exemplu, datand chiar de pe vremea lui Mussollini, recent au inceput sa-si puna intrebari cu privire la eficienta unei asemenea masuri. Cu alte cuvinte, domnule Socaciu, se intampla si ca Occidentul sa greseasca. Plus ca in Italia dictatorului Mussollini au mai existat doua motive pentru care a fost impusa o asa barbarie: procentul mare de analfabetism (da, oamenii nu puteau citi subtitrarile) si nationalismul atat de exacerbat incat a ajuns fascism in toata regula.
Problema revenirii la difuzarea versiunilor originale ale programelor si filmelor este insa in prezent si una de ordin economic: in Germania, de exemplu, exista o adevarata industrie a dublarii. Cu alte cuvinte, actorii specializati in dublare si-ar pierde locurile de munca, patronii caselor de dublare ar da faliment.
In ceea ce ma priveste, cel mai important aspect pe care il ridic impotriva unei masuri atat de aberante este atentatul la actul artistic pe care il reprezinta. Vocea actorilor, inflexiunile ei sunt la fel de importante pentru calitatea operei cinematografice ca si imaginea. Daca n-ar fi, ar trage numai imaginea si sunetul l-ar pune fiecare tara in parte, cu conditia ca in fiecare tara sa apara cate un „providential” domn Socaciu. Vreau sa-l aud pe Al Pacino. Nu pe altul. Nici macar daca acel altul ar fi un nume mare al scenei noastre. Vreau s-o aud pe Meryl Streep, nu pe Tora Vasilescu. Va rog, nu-mi rapiti placerea vizionarii unui produs artistic, dandu-mi, in schimb, un surogat. Si daca modifici o virgula intr-o poezie, deja ai altceva. Poate ca e tot o poezie, dar nu mai e aceeasi poezie.
M-au amuzat reactiile regizorului Cristi Puiu si ale jurnalistului Cristian Tudor Popescu din „Adevarul”. Cristi Puiu a propus, ironic, dublarea cantecelor lui Victor Socaciu in bulgara, iar Cristian Tudor Popescu, in stilu-i consacrat, a declarat „Zacamintele de prostie din Romania sunt nelimitate, spre deosebire de cele de petrol. Nu pot comenta «argumente» ca acelea aduse de deputatul in cauza. Ele sunt sub orice comentariu”, dar si ca „Limba romana o distrug deputatii si senatorii aproape de fiecare dată cand deschid gura, nu subtitrarile filmelor. Ei ar trebui dublati din romana in romana”. Poate cineva sa-l contrazica?
Filmul este un produs cultural al unei tari. Este atat imagine, cat si cuvant. Este un tip de arta complex. Or, prin dublare, i se amputeaza un membru esential. I se amputeaza invelisul de cuvinte. Care trebuie sa ramana in straiele lui originale. Fie ele engleze, iraniene, japoneze, suedeze sau ghaneze. Iar ca propunerea sa vina din partea unui fost – actual? – artist mi se pare ca e ca si cum un ecologist ar incendia o padure.
Parafrazand sloganul celor de la Radio Guerrilla: „Cine vrea filme dublate e prost”. Si uite cum se mai dovedeste, inca o data, ca cititul e bun.
