Asa incepe experimentul regizat de cei de la Casa jurnalistului. Cu un tanar care suna la interfonul multor blocuri si, cu aceasta motivatie, roaga sa i se deschida. Unii ii deschid aproape fara sa asculte intrebarea pana la capat, altii il roaga sa gaseasca alt bloc, au fost persoane care i-au sugerat o cladire mai inalta, iar unele care l-au injurat. Cineva i-a spus ca nu vrea sa-l aiba pe constiinta. Si prea putini au inceput discursul clasic – nu stiu cat si de eficient – care transmite ca viata merita traita. De fapt unul singur, care a incheiat insa sfatuindu-l sa caute un bloc mai inalt.
Ca sa ma pot referi la veridicitatea experimentului (il numesc asa pur conventional, el nu este un experiment propriu-zis), ar trebui sa am acces la intregul material filmat. Si ar trebui sa vad si expresia celor ce raspund la interfon. Probabil multi au fost convinsi ca e o gluma. Reporterul a sunat la o suta de apartamente din treizeci de blocuri din Militari, Calea Mosilor si Centru.
Totusi. Mi-amintesc toate situatiile in care am vazut oameni cazuti pe strada inconjurati de semeni care au pus asta pe seama unui exces de alcool. De parca nu s-ar putea muri oricum si din cauza unei come alcoolice. De toate situatiile cand in blocuri se aud tipete si nimeni nu anunta politia desi traim intre pereti de carton si suntem degraba saritori la vizor si degraba degustatori intr-ale eviscerarii vietii altora. . Sa nu ne bagam. Nu e treaba noastra. Ei stiu ce e intre ei. Sigur, asta functioneaza doar cand nu trebuie sa ne dam cu parerea legat de ce trebuie facut cu cadavrul altuia. Atunci, interventia noastra este obligatorie si, mai mult, morala.
Clipul a devenit viral. La o cautare pe google insa observ ca apare, pe multe site-uri si bloguri, trecut la categoria “funny”. Ironic. Iar asta e cumva poate o urmare neintentionata, insa nu mai putin graitoare, asupra tristei concluzii a experimentului: suntem abrutizati. De la intrebarea care plana acum cativa ani pe micile ecrane ale telespectatorilor otv-isti “Credeti ca Nikita trebuie sa se sinucida?” (intrebare la care se raspundea prin sms, cu “da” sau “nu”) pana la hahaielile celor care se uita la “Pot sa ma arunc de pe blocul dvs?” nu au trecut niciun fel de trepte evolutive. Suntem tot acolo, colcaind in indiferenta noastra calduta si confortabila.
Ma uit la noi si simt cum, peste pielea noastra, a mai crescut o epiderma de tip reptilian peste care toate aluneca si nimic nu lasa urme. Un potential sinucigas e doar o sacaiala in plus, care se adauga matematic si atat la restul tracasarilor zilnice. Vecinii care isi sparg capul in fata copiilor sunt deranjanti pentru ca ne intrerup somnul si odihna binemeritate, nu pentru ceea ce fac in sine. Daca s-ar bate in tacere, nu am avea nicio problema.
Am mai scris si-n alte ocazii despre lehamitatea cu care ne tratam unul pe altul. Dar daca nici una dintre cele mai mari spaime ale omenirii – aceea de moarte, nu ne mai urneste din fotoliu si nu ne smulge telecomanda din mana, atunci suntem mai intoxicati decat credeam. Paradoxal. Intr-o societate care promoveaza nemurirea si careia ii e mai teama ca intotdeauna de nefiinta – mancati bio, faceti sport, mergeti la medic preventiv, cumparati vouchere la masaje de relaxare, impachetari cu alge si thalassoterapie, faceti sex, radeti cat se poate, consumati grasimi esentiale si inghititi colagen, posibila extinctie a altuia nu ne mai spune nimic. Seamanul care moare langa noi nu ne smulge din propria cursa, nu ne da niciun branci din letargie. Chiar daca majoritatea celor carora le-a sunat interfonul au crezut ca e o gluma, tot cred ca mai era loc de un “si daca”. Si daca e adevarat? Si daca e adevarat ca omul acesta, aflat acum la intrarea in blocul meu, la cativa metri de mine, nu intr-un razboi prin Irak, vrea sa se arunce de pe bloc? Si daca?
Legume bonduelle congelate pe canapele si in cafenele. In punga noastra, atent sigilata, cu aer statut, dar pe care-l respiram voluptuos nu a mai ramas loc de “si daca”.
