Victoria USL era una anuntata. Inexplicabila pentru mine dupa 7 luni de guvernare dezastruoasa, dupa toate scandalurile in care au fost implicati membri USL, dupa stampila de plagiator aplicata premierului (la care se adauga si modul in care a fost „manageriata” intreaga situatie) si – ironia suprema – chiar si ministrului invatamantului, dupa toate poalele aruncate haotic si dizgratios in cap in fata liderilor UE si caracterizarilor cu care liderii USL au inteles sa-i gratuleze, dupa faptul ca au refuzat planificarea bugetului pana la alegeri (vestile proaste se anunta dupa nunta, nu? Altfel, fuge mireasa). Nu e prima oara cand ma mira alegerile pe care poporul le face. Nu e prima oara cand raman perplexa, insa niciodata n-am avut pana acum un cumplit sentiment de deja vu: anii ’90 s-au intors. FSN-ul de atunci se numeste acum USL si ameninta sa rada tot. Dragnea prezinta chiar acum la televizor dimensiunea, in cifre si procente, a victoriei: 60 la suta. Votul politic se va traduce insa in procente mai mari la nivel de reprezentativitate in Parlament. Probabil, numarul real al mandatelor se va ridica la 70 la suta. Mai mult decat e necesar sa modifice legile organice, Constitutia, Legea Sigurantei Nationale, statutul si atributiile DNA, SRI etc, modificari care sa le permita o guvernare in care sa nu se auda nici musca. Caci asta era, de fapt, miza acestor alegeri. Se stia castigatorul, ce nu se stia era dimensiunea prazii de razboi.
Liniste ati dorit, liniste vom avea. Linistea sepulcrala din timpul guvernarii Nastase. Nimic nu va bazai la Palatul Parlamentului. Cu o opozitie aproape inexistenta, incapabila sa se mobilizeze, cu hemoragiile viitoare previzibile avand in vedere traseismul, USL va fi balarul cu cap unic, urias care a amenintat inca de aseara, in stil biblic, ca cine ridica sabia de sabie va pieri. O tara fara opozitie nu este de imaginat in lumea civilizata. Nici macar simpatizantii USL nu ar fi sanatos sa-si doreasca asa ceva. Dar cine sunt eu sa pun diagnostice?
Mutandu-mi privirea de la cei din fata camerelor de filmat, cobor ochii asupra maselor informe de alegatori. Si intreb si eu, poate retoric:
– ce spune despre noi faptul ca Becali a obtinut un scor atat de consistent in Bucuresti chiar?
– ce spune despre noi faptul ca Elena Udrea a castigat in Roman, dar viitorul de parlamentari al unora precum Mihai Neamtu sau Mihai Razvan Ungureanu (oameni care, teoretic, macar nu erau identificati cu marii corupti PDL) este inca incert, stand la „mila” redistribuirilor?
– ce spune despre noi faptul ca PPDD are un scor deloc neglijabil, care-l scoate din randul „exoticilor” lipsiti de influenta si-l plaseaza in zona „jucatorilor” ca a treia forta politica din tara?
– ce spune despre noi faptul ca Ecaterina Andronescu – ministru care s-a remarcat in aceste luni prin scoaterea basma curata a lui Ponta, printr-un plagiat propriu si prin elementul „inedit” numit bacalaureat profesional – a obtinut cel mai mare numar de voturi dintre toti candidatii?
O mentiune speciala merita si asa-zisii scarbiti. Cei care au stat acasa sau cei care si-au anulat votul (acestia din urma – in numar atat de mic incat nu se pot constitui ca o forta, ce sa mai vorbim despre transmiterea unui mesaj articulat). Mi-a luat si mie ceva timp pana sa accept un fapt elementar: cu sila, nu se poate construi o ofensiva, dar nici o defensiva. Nu e niciun eroism si nu e nimic constructiv in a te declara „scarbit”. Nu aperi nimic stand acasa. Decat, eventual, un ego si o parere foarte buna despre sine. Scarba e tacuta si e pasiva prin insasi definitia ei. Pentru cei scarbiti, au vorbit altii. Pentru simplul motiv ca si ramanand acasa, si votand nul reprezinta o alegere. Una inconstienta, insa, sau ale carei rezultate nu le poti prevedea.
