Am avut 240 de kg!

In urma cu ceva timp am dat peste blogul lui Heidi. Heidi este o persoana supraponderala, care s-a luptat toata viata cu multele kilograme in plus, ajungand sa cantareasca in urma cu doi ani aproximativ 240 de kg. Ce este uimitor la Heidi este ca, in ciuda problemelor grave de sanatate cu care se confrunta, pastra in postarile ei un ton optimist, un stil umoristic, parand sa confirme acea parere pe care oamenii o au despre „grasuni”: ca sunt joviali si mereu bine-dispusi. In plus, s-a aratat mereu o adversara convinsa a chirurgiei barimetrice (ramura a chirurgiei care se adreseaza persoanelor obeze ce vor sa revina la o greutate normala).

Apoi, Heidi si-a schimbat opinia. Si a scris si un articol in care si-a motivat decizia, aceea de a apela la o astfel de interventie chirurgicala. Povestea ei a aparut pe site-ul Shapely Prose. Ni s-a parut emotionanta si am tradus-o pentru voi. Voi ce ati fi facut in locul lui Heidi? Ati fi optat pentru bisturiu?

„Cred ca interventiile chirurgicale barometrice sunt periculoase, invazive si se apealeaza in mod excesiv la ele. Urasc faptul ca ceva ce a fost conceput ca solutie de urgenta s-a transformat intr-un leac minune pentru oricine care are mai mult de 90 de kg. Urasc faptul ca aceste interventii au devenit atat de populare incat ajung sa fie recomandate de unii si de altii fara ca acestia sa aiba mai multe informatii decat cele difuzate la televizor. Si daca nu te califici? Atunci, ingrasa-te! Du-te in Mexic! Cauta un chirurg mai putin riguros! Chirurgia barometrica este solutia usoara si rapida! Pentru ca nimeni nu mai ia in considerare faptul ca schimbarea obiceiurilor alimentare pentru restul vietii ar merita sa fie incercata! Din toate aceste motive, am fost si voi fi intotdeauna extrem, extrem de sceptica in ceea ce priveste interventiile chirurgicale barometrice.
Si urmeaza sa ma operez luna viitoare.

Este cea mai grea decizie pe care am luat-o in viata mea. Tocmai pentru ca venea in contradictie cu toate lucrurile in care cred. Au fost oameni care m-au numit „tradatoare” si lasa si nu am cum sa-i contrazic. Cred cu tarie in faptul ca trebuie sa ne acceptam asa cum suntem si cu toate astea, stomacul meu urmeaza sa fie deschis, iar organele rearanjate. Nu m-am gandit niciodata ca voi ajunge in aceasta postura? Eu sa ma operez? Parea o tampenie. Eu nu cred nici macar in diete, in numele lui Dumnezeu!

Cateodata ne gasim intr-o situatie in care ceea ce ne face bine nu e ceea ce vrem. Cand lucrurile de care avem nevoie nu sunt cele in care credem. Nu am dorit niciodata sa fiu vazuta ca inca o persoana grasa care isi doreste mult sa fie slaba. Care spune ca “hei, e grozav sa fii gras, atata timp cat eu nu sunt asa!”. Si stiu ca acum oamenii asa ma vad. M-am luptat mult cu asta, incercand sa pun de acord principiile mele cu nevoia mea disperata de operatie, care ramane cea mai buna optiune. Nu am facut-o mai devreme fiindca nu voiam sa recunosc ca am nevoie de ea. Mi-era atat de rusine de faptul ca nu sunt sanatoasa, ca nu sunt puternica, de faptul ca am ajuns sa fiu unul dintre stereotipiile pe care le dispretuiesc.
Sunt cinci ani de cand scriu pe blog pentru asta si am fost intotdeauna laudata pentru onestitea mea. Pe de o parte, e adevarat pentru ca nu mint pe blogul meu si recunosc lucruri care nu ma pun in cea mai grozava lumina. Dar, pe de alta parte… Sunt multe alte lucruri pe care nu le spun pentru ca imi este mult prea rusine.

Si sunt atat de satula sa-mi fie rusine! Sunt atat de satula sa-mi ascund viata reala pe motiv ca nu e la fel de frumoasa ca a altora. Sunt satula sa cred ca sunt o rusine pentru oamenii grasi, de parca simpla mea existenta face rau mesajului pe care ei il transmit lumii. Poate ca sunt o anomalie a naturii, dar inca exist si inca contez. Asa ca voi face cel mai greu lucru pe care l-am facut in viata mea. Va voi spune cum e sa traiesti in trupul meu.

Am 1,67 metri si 240 de kilograme. (Hai, ca asta n-a fost prea greu. Pot sa o fac)

Am prediabet, hipertensiune, colesterol mare, boala de reflux gastroesofagian, sunt depresiva si sufar de anxietate sociala. Iau tratament medicamentos pentru fiecare din astea. Iau o gramada de pastile! De cateva luni de zile, dorm in capul oaselor. Reusesc sa dorm, dar pentru putina vreme si nu profund. Mi-e dor sa visez. Circulatia mea este groaznica si bratele si picioarele imi amortesc din cauza asta sau se umfla atat de rau incat nu ma mai pot misca si ma simt de parca pielea de pe ele mai are putin si plesneste. Din cauza problemelor circulatorii, mi s-a depigmentat pielea de pe jumatatea inferioara a corpului meu si de pe antebrate. Am si probleme de incontinenta pentru ca stomacul meu, nevoit sa duca o greutate foarte mare, apasa cu o presiune uriasa pe vezica. Zona de jos a abdomenului este atat de mare si de grea incat faptul ca atarna, de fapt, imi produce dureri ingrozitoare. Am multe probleme si cu infectiile care se creeaza intre pliurile pe care le face pielea, iar vara e mai ingrozitor ca niciodata. (Ok, nici asta n-a fost prea greu. Sa mergem mai departe.)

In fiecare clipa a zilei ma doare cate ceva. Nu pot sa merg sau sa stau in picioare mai mult de cateva secunde si mor de teama ca gleznele sau genunchii mei ar putea cefa in orice clipa. Mersul de la baie pana in dormitor ma face sa gafai, iar picioarele imi tremura din cauza efortului. De obicei, ma opresc la jumatatea drumului si ma sprijin de ceva timp de cateva secunde. Acum cateva luni mi-am pus semnul pentru persoane cu dizabilitati pe masina. Dumnezeule, mi-a fost atat de rusine. Nu, nu mi-a fost. Inca imi mai e. Nu suport ca oamenii sa ma vada cum parchez pe locurile pentru persoane cu dizabilitati. Cateodata, ma prefac ca schiopatez, mai ales daca cineva se uita la mine. Pentru ca urasc faptul ca oamenii vor ajunge sa puna un semn de egalitate intre gras si persoana cu dizabilitati.

La sfarsitul lui iunie, am fost nevoita sa imi iau o luna de concediu pentru ca era prea dureros sa ma dau jos din pat si sa merg in fiecare zi la munca. Multe luni de zile ma fortasem, ma straduisem, trecusem prin dureri si epuizare si pur si simplu nu mai puteam. Eram pe marginea unui colaps fizic si mental si nu ma mai puteam preface nici macar o zi in plus. Pe langa asta, centura de siguranta nu ma mai cuprinde si sa conduc pe autostrazile din LA asa e o experienta ingrozitoare. Daca mai pui la socoteala si faptul ca mi se intampla sa atipesc la volan din cauza ca nu pot sa dorm… Munca avea sa ma omoare, intr-un fel sau altul.

Am prieteni pe care nu i-am mai vazut de ani de zile. Prieteni buni pe care obisnuiam sa-i vad regulat si pe care ii stiu de o viata. Care stiau totul despre mine pana cand realitatea mea a devenit un secret. Acum am ajuns sa-i mint pe toti cand ma intreaba de ce nu ma intalnesc cu ei. Pentru ca nu vreau sa spun „Te iubesc, dar mersul imi provoaca o durere cumplita. Te iubesc si mi-e dor de tine si ma doare ca nu ne mai vedem, dar durerea fizica e mult mai rea”. Asa ca spun ceva vag, cum ca nu ma simt bine, ceea ce nu e tocmai o minciuna, dar nici adevar nu e. Pentru ca nu imi pot face curaj sa le marturisesc ca, pentru mine, fiecare pas ma oboseste cat o mie si ca trupul meu este distrus. Eu am fost intotdeauna cea puternica si nu stiu cum sa recunosc ca sunt slaba. (Este foarte greu. Nu mai vreau sa fac asta.)

Nici nu mai stiu cand a inceput tot calvarul. Pentru ca nu am vorbit despre asta si cu siguranta nici nu puteam sa scriu despre asta. Probabil acum un an, cred. (Nu pot sa o fac. Nu pot, pur si simplu. E prea rusinos. Nu vreau ca oamenii sa-si schimbe parerea despre mine. Nu vreau sa fie dezgustati de mine. Nu vreau sa… va rog, nu ma faceti s-o spun. E prea mult. Nici macar nu am scris-o si deja plang… va rog…) Ajunsesem sa nu mai fiu in stare sa ma sterg dupa ce mergeam la toaleta. De fiecare data cand foloseam toaleta, trebuia sa fac dus.

Cand eram la munca, incercam sa ma abtin. De multe ori imi venea rau si aveam niste crampe stomacale ingrozitoare. Aveam sindromul de intestin iritabil si asta nu ma ajuta deloc. Uneori insa, nu ma puteam abtine. Si atunci ma duceam la toaleta si stateam toata ziua murdara de propriile mele fecale. Cateodata o ora, cateodata opt. Disconfortul fizic era ingrozitor, dar era nimic pe langa rusinea pe care o simteam. La naiba. Rusinea. Ma intrebam daca miros, daca oamenii stiu, daca vorbesc despre mine cand nu sunt in camera. Sperand ca nimeni nu observa, incercam sa stau cat mai departe de ceilalti. Ma simteam atat de dezgustatoare si atat de rusinata incat imi doream sa mor. Si simteam ca mai degraba as muri decat sa spun cuiva. (Dumnezeule, ce cred oamenii despre mine acum? Nu vreau sa fac asta. Va rog, hai sa ne oprim. Va rog, e prea mult.)

Nu pot sa stau mai mult de cateva secunde in picioare si asta facea ca un simplu dus sa fie o experienta dificila si dureroasa. Asa ca acum ma spala mama mea. Am 28 de ani si mama trebuie sa ma stearga la fund. Asta se intampla de cateva luni si imi cer scuze de fiecare data. Si de fiecare data ea imi spune sa nu imi mai cer scuze. Mi-e atat de rusine ca nu pot sa am grija de mine.
Oh.. toata chestiunea dusului. Nu mai pot sa imi fac dus. Nu mi-am mai facut dus de cateva luni. Pentru ca nu pot sta in pcioare si pentru ca nici nu mai incap in cabina de dus. Mama mea aduce o galeata cu apa calda, sapun, burete si prosop si ma spala ea. Uneori inchid ochii si ma bucur cu adevarat de senzatia de curat. Dar de cele mai multe ori plang. Stau in pat si plang in timp ce mama ma spala.

Se intampla de multe ori. Sa plang. Uneori plang pentru ca mi-e dor sa am o viata si imi doresc sa fac atat de multe lucruri, dar nu pot. Fizic nu pot. Uneori plang pentru ca nu stiu cat mai pot suporta. Alteori plang de rusine. Alteori de durere. Cateodata pentru ca imi simt corpul cedand si mi-e frica, cu adevarat, ca voi muri in curand. Iar alteori plang pentru ca imi doresc sa fi murit deja.
Si cateodata plang de disperare. Imi pun mainile pe abdomen si ii spun corpului meu cat de rau imi pare. Cat de rau imi place ca trebuie sa fie taiat. Cat de rau imi pare ca n-am putut rezolva singura lucrurile. Cat de rau imi pare ca am lasat lucrurile sa ajunga atat de departe pana sa ma hotarasc sa cer ajutor; cat ii regret durerea; cat regret faptul ca ma simt prizoniera in el; cat regret ca nu mi-am iubit corpul si nu l-am tratat asa cum ar fi trebuit. Plang si imi cer scuze pentru tot ce i-am facut si pentru tot ceea urmeaza. Plang si ii multumesc ca a fost atat de puternic si a indurat atat de multe; il rog sa mai reziste putin si ii promit ca va fi mai bine. Plang si il rog sa ma ierte pentru ceea ce trebuie sa-i fac pentru ca e ultima mea optiune. Pentru ca stiu ca e cea mai buna decizie, chiar daca a fost atat de greu sa o iau.

Daca imi doresc sa nu fi trebuit sa apelez la chirurgia barimetrica? Desigur ca imi doresc. Mi-ar fi placut sa fi fost puternica si sanatoasa si sa fi spus cu onestiate ca greutatea mea nu are un impact negativ asupra vietii mele. Dar nu pot. Nu acum. Imi doresc sa nu fi fost nevoita sa recunosc lucrurile de care mi-e cel mai rusine si imi doresc sa fi putut sa ma ascund mereu, prefacandu-ma ca sunt ok. Insa ar fi trebuit sa permit sa ajung imobilizata la pat pentru tot restul vietii cand singura mea solutie era chirurgia barimetrica? Ar fi trebuit sa refuz operatia doar pentru ca mi-era teama ca oamenii ma vor judeca gresit sau ma vor dispretui? Ar fi meritat sacrificiul?

Acum cateva zile a trebuit sa ma duc la spital, aveam programare la nutritionist. Am avut nevoie de scaun cu rotile care sa ma ia din parcare. De abia am reusit sa ajung de la masina la lift. Nu mai puteam respira si nu imi mai puteam tari picioarele. Putin mi-a lipsit sa nu renunt. Sa plec, sa renunt la programare. Pentru ca mi-era prea rusine sa spun ca aveam nevoie de un scaun cu rotile. Era ca si cum as fi trecut dincolo de o limita si nu voiam sa o fac. Dar am facut-o. Pentru ca pana la urma scopul a invins rusinea. Si pana la urma, despre asta e vorba.

Eu chiar cred ca exista oameni care cantaresc 240 de kg si sunt fericiti si sanatosi. Nu as fi atat de oarba sau de absurda incat sa pretind ca toti sunt ca mine. Si, de asemenea, cred cu tarie ca interventiile barometrice sunt periculoare, invazive si ca se apeleaza mult prea usor la ele, cand nu ar fi nevoie. Iar ultimele 16 luni ale vietii mele m-au facut si mai sceptica in legatura cu intreaga industrie. Nu as ajunge niciodata sa fac reclama sau sa sustin, in vreun fel, chirurgia barometrica. Nici sa spun lucruri de genul “Chirurgia barometrica mi-a schimbat/ salvat/ imbunatatit viata si ar putea sa faca acelasi lucru si pentru tine!”. Eu nu voi fi niciodata atat de ticaloasa incat sa sustin asta.

Dar voi fi acea ticaloasa care a pretins ca nu are nicio problema cu greutatea ei, dar a apelat la chirurgia barometrica. Si cred si ca ma voi resemna pana la urma cu gandul asta si ca voi simti ca decizia pe care am luat-o a fost cea buna. “

Nota: Miscarea la care se refera Heidi este Fat Acceptance.