Chemat de un prieten sa dau o mana de ajutor in campania electorala a unui om de bine, cum sunt toti candidatii inainte sa se aleaga, mi-am petrecut o luna de zile departe de gravele probleme ale lumii noastre urbane. N-am stiut, pana azi, ca Discovery a fost scos din grila RDS-RCS, ca Ecaterina Andronescu e si ea suspecta de plagiat, ca a fost saltat Cristian Cioaca. Am stat departe de reducerile din mall-uri, in schimb am vizitat spiritul Craciunului in targuri satesti, printre porci cocotati in carute, cautandu-si cumparatori in orele incetosate ale diminetii – pe la 8, targul deja se sparge.
Am pierdut contactul cu lumea modei – pe unde am umblat, inca se purtau cojoacele din colectia toamna-iarna 1957. I-am lasat pe prietenii mei suparati ca n-au mufe USB 3.0 pentru niste locuri unde apa trebuie adusa de la kilometri, pentru ca fantanile sunt otravite – nu de turci si nici de Stefan cel Mare, ci de Petrom, sponsorul a tot soiul de festivaluri si ONG-uri ecologiste. Am uitat, pentru o luna, visele de autobahn, pe drumuri care n-au vazut nici asfaltul, nici piatra. Prin catunuri unde nici la 112 nu poti sa suni, fiindca nu e semnal, viitorul nu pare deloc roz. Batand ulite unde legile ar fi utile numai daca ar interzice seceta, mi-am dat seama, inca o data, cat de greu e sa intelegi, privind pe geamurile unei carciumi din Centrul Vechi, ce se intampla in tara asta.
Am vizitat o Atlandida scufundata sub soare. Sate moarte, zeci de case ramase cu poarta deschisa din ziua in care ultimul batran a parasit, cu mainile pe piept, batatura. Locuri care inca mai miros a om. Urmasii n-au de ce se intoarce din Spania, n-au ce imparti: o saracie care nici certificat de proprietate n-are.
(Vara trecuta, am fost in Albania. Acolo, macar, saracia e vie: are familie, are copii. Noi am depasit momentul: am ucis saracia cu tot cu purtator.)
Ziua de dinaintea Revolutiei din 1989 a fost, probabil, ultima zi in care oamenii astia au mai avut vreun rost pe fata pamântului. O sa ziceti ca sunt cripto-comunist, daca doriti, dar imi e tot mai limpede ca, prea atenta sa-si dea fata cu creme europene, tara asta si-a uitat picioarele in calea trenului. Sperand ca vor cadea in sus, oamenii si-au taiat cu entuziasm craca de sub picioare. Pe 21 decembrie 2012, in locurile despre care va vorbesc, se implinesc 23 de ani de la sfârsitul lumii.
Am invatat la scoala ca razboiul a lasat satele goale, ca Morometii s-au pierdut in valtoarea reimpartirii globului. Da, dar cei intorsi acasa de pe front au mers inainte cu viata de acolo de unde ramasesera: si-au refacut familii, s-au nascut copii, copiii au mers la scoala.
Dezradacinarea acestor oameni n-a reusit-o nici Stalin, si nici Armata Rosie, ci capsunele rosii ale Spaniei. Am invatat la scoala ca Nicolae Ceausescu a depopulat satele, pentru a crea acele orase artificiale, in jurul unei uzine sau al unui combinat. Gresit, bag de seama, Ceausescu a directionat spre orase rezultatul sporului demografic; depopularea propriu-zisa au reusit-o abia Iliescu si urmasii sai. Nu-s nationalist, dar nu pot sa nu observ ca, la 1740 de ani de la retragerea aureliana, investitorii italieni cumpara, pe doi orti, judetele de campie, in timp ce firmele unor austrieci seriosi trimit spre Viena, cu trenul, padurile Subcarpatilor. S-ar putea, pana la urma, ca intelighentia sa salveze Rosia Montana. Si, ramasi fara obiectul muncii, ecologistii vor observa ca, in atatia ani de lupta cu cianura, n-a mai ramas nimic de salvat din tara asta.
