Tu es la femme de mon ami

Este refrenul unui cantec celebru. Povestea este simpla: o femeie suferinda, cu ochii rosii, inlacrimati, si un barbat care-si reprima impulsul de a o consola, de a o lua in brate pentru ca, simplu, stiind ca nu are dreptul, „tu es la femme de mon ami”. Ea pleaca sa-si cladeasca viata undeva, departe atat de iubit, cat si prietenul acestuia. Acum, acesta din urma ar avea „le droit”, dar n-o face, in numele aceleiasi prietenii, pe care nu vrea s-o tradeze.

Versurile cantecului lui Enrico Macias descriu situatia ideala, de poveste, in care o fiinta patrunsa de principii morale are si puterea de a trai conform lor. Dreptul la iubire este negat, abolit, sub tiranica amicitie. Din ceea ce am vazut insa in jur, rareori se intampla precum in cuvintele idealistului cantaret. Din acest punct de vedere, puteti sa va bucurati, iubirea castiga, iubirea invinge. De cele mai multe ori insa, victoriile ei sunt iluzorii.

Nimic nu mi se pare mai dureros decat o iubire care, dupa ce calca pe cadavre si lasa in urma oameni schiloditi, se destrama din cauza ca, sa zicem, nu poarta pantofii adecvati. Gesturile grave, incalcari a tot felul de coduri se fac cu o usurinta sporita in ultimul timp. Nu doresc sa va plictisesc cu prelegeri despre onoarea si locul pe care-l ocupa ea in vietile oamenilor de altadata. Dar nu vi se pare ca, cel putin metaforic vorbind, „ucidem” mult mai usor azi decat ieri? Nu vi se pare ca totul este relativizat, diminuat, indulcit poate si pentru a deveni mai „digerabil”” dar si infinit mai sarac, de o intensitate redusa, de un gust searbad? Sentimentele, dar si obstacolele care apar in calea trairii si consumarii lor, par sa fi intrat la apa, sa fi fost recreate, rebranduite intr-o varianta liliputana, light, ca sa folosesc un termen consacrat astazi.

Un bun prieten si-a surprins iubita sarutandu-se pasional cu cel mai bun prieten al sau in timpul unei excursii la munte, revenind dintr-o plimbare. Astfel de evenimente au devenit deja fapt banal, cotidian. Asa cum spuneam insa la inceput, ingrijorator mi se pare faptul ca relatia celor doi, care a debutat in acea seara, in pofida oricarui principiu, desi maniera in care au procedat nu a fost printre cele mai elegante, a durat doar cateva luni. A fost doar un foc de paie, anemic, ce s-a stins la prima ploicica.

Asa stand lucrurile, incep sa ma intreb daca nu ne sacrificam mult prea usor prieteniile pentru ceva absolut derizoriu, daca nu ni se intampla cam des si nepermis de usor sa confundam tropaiala hormonilor cu tunetele marii iubiri. Urechile noastre sa fi inceput, si ele, sa ne tradeze? Sentimentul de interzis, mana intinsa in vesnica incordare spre ravnitul fruct oprit, functioneaza pe post de combustibil. Ele sufla aer in balonul umflat al iluziei noastre, caci asta se dovedeste in cele din urma. Si se sparge intr-un mod atat de penibil incat pana si pe noi, romeo si juliete de mana a doua, ne face sa ne simtim jenati si sa arboram un zambet fortat, de circumstanta. Inmormantarea are loc fara priveghiul si fara fastul cuvenit.

Pentru cel parasit, pierderea este dubla: intr-o batalie de care nu este constient, isi pierde si iubirea, si relatia de prietenie.

Cel din cantec stia ca „Tu es pour moi depuis toujours,/ Le vrai visage de l’amour” („Tu ai pentru mine, dintotdeauna, adevaratul chip al iubirii”). Stia si, cu toate astea, nesabuitul, poate in opinia multora dintre noi, s-a mentinut pe metereze. Iubirea l-a asaltat din toate partile, iar el a tras in mod constient si deplin asumat cartea pierzatoare, a trecut in umbra, a refuzat rolul de protagonist, desi soarta ii intindea un scenariu promitator, tentant. Noi ne repezim, lacomi, fara sa ne mai intrebam daca suntem chiar siguri ca dulcele este chiar dulce. Si ca ni se va parea dulce si maine.

Faceti un exercitiu de sinceritate si intrebati-va de cate ori vi s-a intamplat sa cadeti prada unor tentatii sterile, care nu v-au imbogatit cu nimic, care nu v-au adus nimic. Eu recunosc, de foarte multe ori. Pentru ca nu mi-am acordat o perioada de gratie, pentru ca nu am vorbit suficient cu mine, pentru ca, in mod bizar si bolnav, consumismul acestei epoci pare sa fi cuprins, ca o molima, si pe terenul sentimentelor. Pentru ca am inghitit, lipsita de discernamant, fara sa fiu prea selectiva, oameni. Si pentru ca i-am scuipat dupa aceea si am trecut mai departe. Fara sa diger macar.

Anumite pozitii ne fac foarte vulnerabile. Ne-am certat cu el, ne-am simtit parasite, abandonate si uite-l aici, la indemana, pe prietenul lui, care dintr-o data, desi trecuse neobservat pana atunci, pare sa fie atat de intelegator, stie exact cuvintele potrivite. Eu zic sa te mai gandesti o data. Si inca o data. Si sa incerci sa-ti dai seama daca nu cumva tu esti cea care picteaza pe el si in el toate culorile potrivite, tot ce vrei sa vezi atunci. Si oricum privirea ti-e impaienjenita si nu stiu cat de mult te poti bizui pe ea.

Daca te simti Anna Karenina, asuma-ti alegerea. Lupta pentru ea pana la ultimele consecinte. Dar nu confunda o simpla inflacarare cu ceea ce ar trebui sa fie acea furtuna, ce infloreste o singura data in viata unui om obisnuit. Numai si numai ea ar justifica si ar face cumva pardonabil gestul tau. Daca vrei doar sa-ti condimentezi viata, sunt sigura ca exista modalitati mai putin costisitoare prin care o poti face.