Romanul unui tocilar de ghetou urmarit de fukú

Romanul lui Junot Díaz are sange de sud-american. Asta e clar. Miroase din toate incheieturile, din toate frazele. Dar mai miroase si a altceva. Caci, pe langa realism magic, lanuri de trestie, dictaturi, saga si blesteme centenare, el mai aduce la petrecere un tocilar gras, virgin evident, pasionat de SF (pare un erou de comedie americana cu adolescenti pe cale de a-si gasi implinirile de tot felul), referinte la tot felul la autori de literatura de diferite facturi, o tarfa salvata (aparent) de lectura cartilor lui Coelho, dar si mult argou desprins dintr-un ghetou new-yorkez.

V-am bulversat? Atunci sa o luam cu incetisorul si sa incercam sa explicam cum, din aceste ingrediente, care s-ar putea anihila reciproc, rezulta o mixtura atat de delicioasa, precum romanul aducator de Pulitzer in 2008, publicat la noi la Polirom, Scurta si minunata viata a lui Oscar Wao.

Inca de la inceput, naratorul explica ce este fukú, iar pe parcursul cartii arata in ce mod actioneaza acest blestem ancestral, cum isi alege victimele si instrumentele. In principal, in carte exista doua tipuri de istorii: istoria unei dictaturi, cea a lui Trujillo din Republica Dominicana (“Pentru aceia dintre voi care ati ratat cele doua secunde obligatorii de istorie dominicana”), ilustrata in numeroasele note de subsol, si istoria unei familii, confruntate cu un regim despotic, absurd, inuman. Fukú este un demon, un blestem adus din Africa de catre sclavi la confluenta dintre doua lumi. Povestea trece de la o epoca la alta, de la un personaj la altul, din Statele Unite in Republica Dominicana, iar intrebarea care apare la inceput (Cine relateaza, cine spune povestea?) isi afla raspunsul abia la sfarsit.

Oscar de Leon, poreclit de catre colegii sai Oscar Wao, aceasta fiind o pronuntie incorecta a numelui lui Oscar Wilde, “un poponar gras”, este anti-eroul prin excelenta. Nimic nu pare sa-i reuseasca. De la viata amoroasa, compromisa pe vecie, in principal din cauza obezitatii sale si, apoi, din cauza unor preocupari care par de-a dreptul extraterestre fetelor care-i iau mintile (literatura sf) si a pedanteriei sale, atat de putin erotice, pana la visul sau de a ajunge un fel de Tolkien dominican. Oscar Wao foloseste o multime de neologisme, vorbeste chiar si limba elfilor, iar cand raspunde la telefon spune: “Familia de Leon, catre cine ati dori sa va redirectionez apelul?”, iar unei fete pe care incearca sa o cucereasca ii face urmatorul compliment: “Daca ai fi in jocul meu, ti-as da optsprezece charisma.”. Si, cu toate acestea, cu toate datele de atractivitate lipsa, Oscar Wao ne castiga de partea lui. Pentru ca povestea lui, dincolo de comicul nebun, de limbaj, de situatie, este tragica.

Junot Díaz poseda rarul dar de a combina si a doza perfect ingredientele. Este destul de dificil sa creezi o poveste cu un tocilar care sa iasa din clisee, desi le intruneste si le unifica pe toate.
Fukú, in ceea ce o priveste pe familia Leon, inseamna dragoste neimplinita, dragoste tragica. Cam toate nenorocirile familiei, numeroasele ei caderi si suferinte pornesc de la o poveste de dragoste. Cu cat iubirea le este mai refuzata membrilor acestei familii, cu cat sunt mai numeroase piedicile de tot felul care-i stau in cale, cu atat mai acerb lupta ei pentru ea. Bunicul lui Oscar este trimis in puscarie pentru ca incearca sa-si protejeze fiica de poftele unui dictator. Mama lui Oscar are trei istorii de dragoste si toate trei sfarsesc lamentabil. Iar Oscar, ei bine, Oscar ajunge sa traiasca pe biata lui piele intreaga tarie si forta a acestui blestem. Oriunde s-ar desfasura povestile lor, ele sunt sortite esecului. Si nu intr-un mod bland, ci in cel mai violent cu putinta.

Vocea narativa se muta de la Yunior, iubitul ocazional al surorii lui Oscar, Lola, la Lola insasi. Marginalizarea (sub diferitele ei forme: greutatea lui, frumusetea invidiata de toata lumea a mamei, parul drept atipic pentru o dominicana al surorii lui), conflictul dintre mentalitatile a doua culturi (nord-americana si dominicana), discriminarile de tot felul duc si ele la o tensionare suplimentara a cartii. Cam toate personajele au de luptat cu o anumita atitudine care le izoleaza de restul societatii, dintr-un motiv sau altul. Pe langa elementele de natura sociala, personajele au ceva unic, ceva palpita in ele si le individualizeaza. Lola mosteneste spiritul rebel, puterea, forta aproape atavica a mamei sale: “sentimentul ciudat”, “senzatia bruja care-mi iese cantand din oase, care pune stapanire pe mine asa cum sangele imbiba bumbacul”.

Proza lui Junot Díaz stapaneste cu maiestrie registre diferite: de la argoul de ghetou, la limbajul metaforic, de la cele mai prozaice exprimari la formule poetice si la limbaj aproape jurnalistic. Iar uneori trecerea este in cadrul aceleiasi fraze: “Desi nu este un personaj esential al povestirii noastre, Balaguer este esential pentru istoria dominicana, de aceea trebuie sa-l amintim, desi mai degraba as face pisu pe mutra lui”. Scriitura lui Diaz pare sa imprumute oralitatea personajelor, gustul lor pentru “sporovaraie”, luxurianta verbala, asa cum ii sta bine unui sud-american. Referintele merg de la cele literare (sunt amintite personaje apartinand lui Vargas Llosa sau Rushdie, de pilda) la pop-art sau cinematografie. Mama lui Oscar, Belicia: “Pana atunci fusese o fata ca un ibis slabanog, draguta intr-un fel obisnuit, insa pana la sfarsitul verii Beli devenise un mujerón total. (…). Genele parintilor ei morti incrucisate cu vreo tampenie à la Roman Polanski”, iar pionii principali ai dictaturii lui Trujillo sunt adesea comparati cu personajele negative din “Stapanul inelelor” (Sauron, Nazgul, troli): “Sa-ti ascunzi de Trujillo fiica cea cu ochi de caprioara si piept generos nu era catusi de putin usor. Ca si cum ai fi ascuns inelul de Sauron.”, iar regimul aceluiasi dictator seamana cu un Mordor caraibian.

Naratorul, a carui identitate nu o stim decat dupa jumatatea cartii, interactioneaza cu cititorul, il aduce in aceeasi lume, sporind senzatia de real, de actual, pe care romanul o degaja: “Chiar ati crezut ca un prapadit de pe strazile din Samana poate urca treptele cele mai inalte ale Trujillatului doar prin munca asidua? Negro – fii serios – asta nu-i o afurisita de carte du benzi desenate”.
Traducatoarea cartii, Daniela Rogobete, a stiut sa pastreze prospetimea stilului, flexibilitatea lui si a redat cat se poate de bine multiplele-i registre. Un motiv de plangere ar avea totusi cei care nu au cunostinte de spaniola, caci textul abunda in cuvinte si expresii in aceasta limba. Poate n-ar fi stricat niste note de subsol cu traducerea acestora. De altfel, intentia de a le pastra este onorabila. Cartea nu ar fi fost la fel fara ele.

Pentru un roman de debut, mai este nevoie sa spun ca Junot Díaz, el insusi de origine dominicana, s-a descurcat minunat? Atat de minunat incat cu siguranta nu voi rata urmatoarea sa carte.