Izvoarele Pamukkale

In limba turca, Pamukkale inseamna „orasul de bumbac”. Si e usor sa-ti dai seama de ce acest loc a fost numit astfel. Terasele albe de calcar par flori de bumbac, asezate pe panta unui deal. Izvoarele pamukkale au un aspect atat de neobisnuit incat, daca le vezi in imagini, nici n-ai sti ce sa crezi. Sa fie zapada? Dar de ce sunt oamenii desculti? Sa fie sare?

Aflata in provincia Denizli a Turciei, pe valea raului Menderes, rezervatia Pamukkale este de fapt un „castel” format din terase de calcar, un castel lung de 2700 m si inalt de 160 m. Chiar in varful lui, a fost construit vechiul oras Hierapolis, din care astazi au mai ramas doar ruinele.

Terasele de la Pamukkale s-au format de-a lungul a milioane de ani. Dintre rocile care le alcatuiesc, unele dateaza din pliocen, adica de acum 5,3 milioane de ani. La originea fenomenului sta activitatea tectonica a zonei, care a iscat cutremure frecvente si a format mai multe izvoare de apa fierbinte. Numai ca aceasta apa este putin „altfel”. E foarte bogata in minerale, in special carbonat de calciu, mai simplu spus – creta. De atunci, cutremurele au facut ca unele izvoare sa fie acoperite si altele noi sa apara. Astazi, izvoarele produc 250 de litri de apa pe secunda si fiecare litru de apa depune pe terasele Pamukkale putin peste 2 grame de creta. Deci, in fiecare secunda, se adauga jumatate de kilogram pe toata lungimea teraselor.

De-a lungul timpului, mineralele din izvoare au format straturi de calcar si travertina dispuse sub forma de terase inalte de 1-6 m, pe lungimea pantei. Unele din terase, cu forma de semicerc, sunt usor adancite, permitand strangerea apei. Surplusul se scurge in jos, din terasa in terasa, se strange in mici bazine de la baza muntelui, apoi se indreapta catre campurile de jos.

Astazi, izvoarele Pamukkale, impreuna cu ruinele orasului Hierapolis sunt protejate de catre UNESCO, fiind inscrise pe lista locurilor din Patrimoniul Universal. Dar asta se intampla doar din 1988. Inainte, cand locul nu era protejat, ruinele din varful muntelui au fost distruse pentru a se construi hoteluri moderne, cursul izvoarelor a fost redirectionat pentru a umple bazinele lor, iar apa murdara se deversa peste terasele de calcar lasand urme maronii. Turistii urcau catre varf incaltati sau chiar pe motociclete, se spalau in micile bazine ale teraselor cu sapun si incet, incet, acest veritabil monument al naturii si-a pierdut din stralucire si din vizitatori. In incercarea de a salva izvoarele, UNESCO a daramat hotelurile si a impus noi reguli: cine vrea sa urce pe terase trebuie sa se descalte. Urmele maronii lasate de apa folosita se mai vad inca, dar cu timpul vor disparea din cauza razelor solare.

Chiar in varful muntelui, in secolul II i.Chr., grecii au construit cetatea Hierapolis. Ea difera de toate celelalte cetati antice prin faptul ca nu a fost construita pe pamant sau pe roci solide, ci pe calcarul lasat in urma de izvoarele Pamukkale.

Inca de atunci, se cunosteau proprietatile vindecatoare ale izvoarelor termale si Hierapolis era un fel de spa antic, in care oamenii veneau pentru tratament si relaxare. Orasul includea un templu ridicat in cinstea zeului Apollo si multe camere inchise si deschise, legate intre ele. Langa templul lui Apollo se afla Plutoniul, sanctuarul dedicat lui Pluto (zeul roman al mortii, Hades la greci). Plutoniul era de fapt o pestera ingusta care cobora in pamant. Datorita activitatii geologice intense, in aceasta pestera se elibera dioxid de carbon si un gaz cu miros puternic. Pentru ca aici au murit mai multi oameni, din cauza lipsei de oxigen, locuitorii orasului credeau ca ei au fost chemati de Pluto.