Exista romane pe care le citesc din ratiuni exclusiv literare si exista romane pe care le citesc din ratiuni asa-zis culturale. Primul criteriu este cel care prevaleaza, iar atunci cand cartea esueaza in a-si indeplini menirea artistica (cu alte cuvinte, e prost-scrisa), acord o a doua sansa in sensul ca incerc o salvare a ei prin prisma bagajului de informatii pe care il contine. Cumva trebuie sa ma aleg cu ceva, nu? De exemplu, nu as putea afirma ca Citind Lolita in Teheran este o carte buna, dar macar am aflat “lucruri noi†despre istoria Iranului in secolul XX. Aici, se cuvine o precizare: nu trebuie sa cadem in facila capcana de a lua ad litteram informatiile pretins neutre pe care le putem extrage dintr-o opera beletristica. Pentru acuratete si adevar absolut, exista revistele stiintifice, cartile de istorie si almanahurile. Dar ceea ce putem face este sa ne lasam dusi pe un drum, sa avem un punct de plecare spre un anumit domeniu.
Cam asa au stat lucrurile si cu una dintre publicatiile unei edituri nou venite pe piata de carte autohtona, IBU Publishing. Este vorba de Femeia interzisa, roman scris de Malika Mokeddem. Plecand de la prezentare, stii ca ai de-a face cu o carte-marturie asupra unei tari si asupra conditiei femeii intr-un anumit spatiu religios, politic si social. Ati ghicit, e vorba de femeia in Islam, mai precis in Islamul algerian. In ultimul timp, avem in librarii un numar crescand de romane scrise de autoare venite din lumea musulmana. Ei bine, in ceea ce ma priveste, sufar de un anumit tip de subiectivism, trebuie sa admit, atunci cand am in fata ochilor un exemplar al acestui tip de literatura feminina. Sunt dispusa sa cobor putin stacheta si nivelul asteptarilor, sa acord „circumstante atenuante” cu conditia sa primesc informatie, asa-numita observatie realista asupra unui context indepartat si controversat trebuie sa fie in cantitati indestulatoare si convingator redata. Daca nu e literatura, sa fie macar reportaj. Sunt dispusa, de asemenea, sa iert usoarele “infirmitati†atata timp cat cartea livreaza o cantitate suficienta de emotie pura, autentica, nu contrafacuta.
Femeia interzisa, ni se spune in interiorul primei coperte, are mult din viata autoarei. Adica un important filon autobiografic. La fel ca si eroina sa, Malika Mokeddem s-a nascut intr-un sat sarac din Algeria, din parinti nomazi analfabeti, si a incercat prin studii si mutarea in Franta sa se elibereze de conditia femeii tipice algeriene. Sultana, protagonista romanului, fuge de trecutul sau intr-o Franta pe care nu o poate numi „acasa”. Romanul ne-o aduce, prin primele sale pagini, pe Sultana nevoita sa revina in Algeria, in satul natal, pentru ca iubitul ei din tinerete murise.
Aceasta este intriga, scanteia care declanseaza tribulatiile povestii: revenirea intr-un mediu ostil, confruntarea unui trecut intunecat si a unui prezent reactionar, infruntarea unor mentalitati care nu numai ca nu progresasera in timpul absentei sale, dar se acutizasera. Revenita in qsar-ul copilariei sale, Sultana este pusa fata in fata cu demonii care populau o societate retrograda, fundamentalista, o societate care isi reneaga fiicele si le ostracizeaza. Aceasta este lupta pe care personajul o da cu exteriorul. Insa are de purtat una si cu propriile sale fantome.
Exilul cunoaste pentru Sultana trei dimensiuni: in spatiu, in timp si cel sufletesc. Insa niciunul dintre planuri nu cunoaste reconciliere, rana ramane deschisa, nu are loc nicio impacare nici cu trecutul, nici cu viitorul. Sultana se simte straina atat in Franta, cat si in Algeria, dar, mai ales, se simte straina fata de ea insasi.
Femeia interzisa, refuzata pretutindeni, supusa mutilarii sociale si sufletesti, careia i se impun legi absurde, careia i se refuza si dreptul de a visa, lipsita de protectie si drepturi fundamentale, este, in viziunea scriitoarei, orice femeie algeriana. Cand vorbeste despre tarele unei societati sfasiate de un razboi civil eternizat, ai carei membri extremisti imbina in mod arbitrar precepte prost interpretate din Coran cu o ignoranta crasa (satenii refuza, de pilda, sa fie tratati de un medic femeie; refuza administrarea normala a supozitoarelor, alegand sa le ia pe cale orala etc), Sultana vorbeste despre o jumatate de populatie. Orice femeie in Algeria este o potentiala femeie interzisa.
Revenita in satul Aïn Nekhla de unde plecase purtand cu sine stigmatul calificativului de “tarfaâ€, aplicat oricarei femei care incalca tabu-urile, Sultana incearca sa recuceareasca un spatiu din care fusese izgonita. Barbatii din Aïn Nekhla, majoritatea fiind membri FIS – Frontul Islamic al Salvarii – grupare ce militeaza pentru crearea unui stat islamic, opun o rezistenta oarba, rezistenta ce isi are izvorul in frica. Frica de alteritate, frica de o feminitate pe care nu o pot controla, care le scapa. Tot ceea ce le este strain primeste eticheta dezonoarei intr-o comunitate care interzice femeilor pana si dreptul de a participa la funeraliile celor dragi.
Malika Mokeddem alege pentru a-si spune povestea o naratiune la persoana I, care alterneaza de la un capitol la altul vocea Sultanei cu cea a lui Vincent. Vincent este si el un strain (cam toate personajele principale sunt, intr-un fel sau altul, straini) venit in Algeria pentru a completa povestea unui transplant de rinichi. Vincent este mai putin un personaj, cat o marturie. Marturie a efemeritatii, a falsitatii granitelor de rasa. Vincent nu e doar Vincent, cu temerile si sperantele lui, ci e francezul a carui viata a fost salvata de rinichiul unei anonime femei din Algeria.
Aici se afla si principalul punct nevralgic al romanului. Personajele creionate de Malika Mokeddem nu sunt oameni, ci pancarte. Sloganuri. Simboluri si crezuri. Ele nu poarta conversatii, ci tin elucubrante discursuri puternic liricizate. Iar asta duce la impresia unei artificialitati aproape iritabile. Artificialul izbeste de la primele pagini si tot ce poti face este sa speri ca romanul se va salva macar la alt nivel. Dar nu o face.
Metodele pe care Malika Mokeddem le utilizeaza sunt neverosimile in realitatea descrisa. Sultana si Vincent se imprietenesc cu o fetita care resimte, in ciuda varstei fragede, restrictionarile absurde ale lumii in care traieste. Ea isi cauta evadarea in educatie, o evadare pe care si-o obtine cu greu, avand in vedere reticenta si neincrederea barbatilor din familia ei referitor la scolarizarea fetelor („scoala te face tarfa”), vazuta ca fiind daunatoare moralei si bunei conduite. Dalila, caci acesta este numele ei, isi mai gaseste scaparea si intr-un dialog fictiv cu o sora imaginara, Samia, plecata in Franta, tara perceputa, cel putin partial, ca un adevarat taram al fagaduintei. Dalila reuseste sa-si faca viata suportabila si prin apelul la „locuri”. „Locurile” sunt spatii ideatice, abstracte ale libertatii (memoria, iubirea, uitarea, pictura, toate acestea sunt „locuri”). Fetita extrem de lucida si de analitica poate fi identificata cu o posibila Sultana la varsta copilariei, o viitoare femeie interzisa. Insa Dalila nu vorbeste singura. Cuvintele ii sunt puse in gura de autoare fara o minima grija de adecvare la varsta si conditia speciala a personajului. Iata cateva mostre: „De ce este araba limba fricii, a rusinii si a pacatului, mai ales cand esti fata?”; „N-am vazut niciodata marea. N-am vazut niciodata copacii inflorind. N-am vazut niciodata primavara. Samia spune ca primavara in desert nu-i decat vant de nisip. Spune ca oamenii de aici nu se pot schimba pentru ca, in fiecare an, vantul de nisip ii ingroapa, pe cand ceilalti traiesc o noua primavara. Spune ca barbatii nu pot sa iubeasca femeile si fetele acolo unde nu cresc niciodata florile primaverii. Spune ca viata este un festin cu arbori rosii.”; „oamenii nu privesc. Se holbeaza. Ochii lor sunt lipiti de pielea ta, lipiti de tine pana iti intra in sange, ca lipitorile sau lacustele, peste tot, chiar si pe sub haine, iti umfla pieptul.(…)din cauza oprelistilor lui Allah, ale desertului, ale obiceiurilor mamelor noastre, din cauza foametei si a secetei, ochii nostri aduna in pupile toata mizeria, iadul insusi. Spune ca, din cauza iadului, ochii lor sunt arzatori si arsi. Ei nu pot sa priveasca. Doar sa se holbeze. Trebuie sa atinga, sa pipaie, sa ciupeasca lucrurile cu mainile, asa cum fac orbii, doar ca sa-si dea seama ce e. Cred ca sora mea Samia are dreptate. De-asta eu ma holbez atat de tare la vise. Ochii mei le ating. Atunci cred ca exista de-adevaratelea. Ce este adevarul?” si asa mai departe.
Lipsa aceasta de verosimilitate, replicile pompoase, cu mult prea multi “zurgalai†de metafore si intelesuri, cantitatile mult prea mari de lirism, toate acestea ingreuneaza lectura. Personajele sunt mutilate, nu mai sunt oameni in carne si oase, ci doar voci ale unor idei. Malika Mokeddem esueaza in a reda situatii reale, in a ilustra itele sentimentale ale relatiilor dintre personaje, care nu fac altceva decat sa vorbeasca si iar sa vorbeasca, pe un ton egal, care nu sufera modificari, tern. Nu neg valoarea dialogului care se poate dovedi un instrument valoros in economia unui roman atata vreme cat este generator de tensiuni, ci acuz doar inadecvarea acestui tip de dialog care se compune mereu din doua monologuri paralele. Sultana nu actioneaza in niciun fel asupra lui Vincent sau a lui Salah, dupa cum nici acestia nu reusesc sa o atinga in vreun fel semnificativ. Dialogurile, care ocupa o parte insemnata a romanului, par de multe ori note explicative pentru noi, cititorii, de multe ori imprumuta ceva din tipicul unei voci din off, specifica naratorului omniscient, venit nu se stie cum intr-o naratiune de introspectie.