Romanul lui Jean Echenoz, aparut la editura Art, incepe abrupt: „Eu plec”. Acest incipit da si titlul cartii. Fara preambul, fara explicatii, personajul principal numit Felix Ferrer iese dintr-o casnicie ca si cum ar iesi dintr-o camera si se inscrie pe orbita unei serii de aventuri care nu explica nimic, la fel de derizorii si de plate ca insusi eroul lor.
Romanul la care ma refer are aparenta unui roman politist. Desi imprumuta din acest gen intriga specifica, scriitorul francez nu-si bate capul si cu artificiile tipice. De pilda, nu depune eforturi prea mari in a crea aparenta de suspans, acea atmosfera necesara genului politist. Asa ca, daca sunteti pasionati de desfacerea itelor si gasirea infractorilor, din punct de vedere detectivistic, aceasta carte va va dezamagi.
Felix Ferrer are probleme cardiace si cea mai mare preocupare a lui este sa omoare timpul. Aproape in fiecare capitol revine obsesiv referirea la dimensiunea temporala. De altfel, niciunul dintre personajele romanului nu pare sa se inteleaga prea bine cu timpul: „Omori aici nitel timp”, „Noaptea, cand tot agitat dormea si Ferrer, se scula si mergea sa omoare timpul stand de vorba cu oamenii de cart.”, anotimpurile, fie ca se desfasoara la inghetatul pol, fie ca se tarasc in canicula verii pariziene, reprezinta o mare problema. Ferrer incearca mereu sa „transeze” lungile perioade de plictis, sa umple golurile, sa dea o consistenta si o logica prezentului: „Exista totusi o tehnica de combatere a plictisului: sa tai timpul cum tai salamul. Sa-l imparti in zile (atatea zile, mai putin 7, 6, 5 pana ajungem) dar si in ore (incepe sa-mi fie foame: atatea ore mai putin 2 pana la pranz), minute (mi-am baut cafeaua: atatea minute mai putin 7 sau 8 pana ma duc de obicei la baie) si chiar secunde (dau o raita pe pasarela: atatea secunde mai putin, sa spunem 30, intre momentul in care ma hotarasc sa fac plimbarea si acela cand iarasi ma pun sa chibzuiesc la ce sa mai fac: am castigat un minut).” Cuantificarea temporala ocupa o buna parte din gandurile lui Ferrer. Tigarile, la care a fost obligat sa renunte din motive medicale, aveau si ele acest rol de a diviza timpul, de a se constitui intr-un fel de „noduri”.
Dar romanul lui Echenoz nu are doar aparenta unui roman politist banal, ci si pe cea a unui roman de aventuri. Am putea crede ca o calatorie la polul nord pentru recuperarea unor opere de arta aflate pe o nava esuata este un prilej tocmai bun de exploatat pentru a face loc catorva revelatii sau unor meditatii macar. Nu este insa cazul aici. Exploratorii nostri nu patesc nimic, in afara de cateva incidente cu cainii care trag saniile si care se dovedesc a fi niste fiinte deosebit de indaratnice, nimic nu vine sa tulbure planul initial. Operele sunt la locul lor, sunt incarcate si aduse la Paris, de acolo, de unde este „foarte departe, foarte alb, foarte rece”.
Nici aventurile erotice ale personajului nostru nu capata acea tusa de maretie. Nu putem vorbi de iubire in proza lui Echenoz, ci mai degraba de intamplari. Parasind-o pe Suzanne, Felix se indreapta catre Laurence. Crezand ca o alta partenera de viata il va face sa-si schimbe rutina zilnica, este dezamagit si se desparte si de aceasta („la urma urmei nici ca-mi pasa”). Urmeaza apoi Victoire, care dispare si ea la fel de abrupt cum venise. Dupa ea, Bérangère Eisenmann, fata „inalta si vesela, foarte parfumata, intr-adevar foarte vesela, intr-adevar foarte parfumata”. Atat de parfumata incat personajul nostru hotaraste ca a venit cu adevarat timpul sa plece la polul nord. Apoi Sonia, Hélène, fiind parasit si de aceasta, pentru a incerca sa revina in bratele sotiei, pe care n-o gaseste, in schimb apare altcineva. Si un pahar nu strica niciodata. Totul pare egal in lumea lui Ferrer. Nimic nu-l clinteste suficient de mult, chiar si suspendarea temporarea a functiilor vitale are loc in somn, nefiind constient de ceea ce i se intampla.
Dupa prima treime a cartii, intra in scena fara ca prozatorul sa insiste prea mult asupra prezentarilor, Baumgartner, personaj misterios, si mai dezradacinat decat Ferrer insusi, aflat intr-o continua miscare. Destinele celor doi se vor intersecta din nou fara dramatismul pe care l-ati putea astepta. La sfarsit, lumea este egala cu cea de la inceput. In proza lui Echenoz, nimeni nu invata nicio lectie, nimic nu se transforma.
Dincolo de intriga, ramane insa un umor de cea mai buna calitate. Umorul sec, stors din situatii absurde pare sa fie specialitatea lui Echenoz care rade de toate, discret, fin, rafinat. Episodul in care Ferrer asista la o inmormantare, nefiind familiarizat cu uzantele ocaziei este memorabil: „De fapt, e destul de simplu. Cosciugul se afla pe-o masa, picioarele inainte. La baza cosciugului se afla o coroana de flori cu numele ocupantului. Mai avem apoi un preot ce se concentreaza undeva in ultimul plan la stanga si dascalul in avanscena pe dreapta – corpolenta rosie la fata, de infirmier de la psihiatrie, amenintator si in costum negru. Mai e apoi toata aceasta lume care tocmai s-a asezat. Si cand biserica aproape plina nu mai face zgomot, preotul enunta cateva rugaciuni urmate de un elogiu al defunctului, dupa care invita lumea fie sa se incline in fata mortului fie sa-l stropeasca cu aghiazma, la alegere.[…] Dascalul ii intinde o maturica de busuioc, Ferrer o apuca fara sa fie sigur daca de capatul cel bun si incepe sa o miste in toate partile. Fara sa-si propuna sa deseneze niste figuri anume in aer, schiteaza totusi ceva cercuri si bare, un triunghi, o cruce a Sfantului Andrei, in vreme ce da un ocol complet sicriului sub privirile mirate ale lumii, fara sa stie nici cand nici cum sa se opreasca pana ce lumea incepe sa murmure iar dascalul, sobru si ferm, il agata de o aripa si-i face vant spre scaunul lui din randul intai.”
Echenoz nu rade numai de moarte ce apare redusa la dimensiuni aproape birocratice, despuiata de tragism si maretie. Ironizeaza si arta moderna pe care Ferrer o vinde in galeria sa, efemerele sale avataruri, cotele unei piete ce nu mai are nicio legatura cu valoarea. Surprinde in cateva fragmente tablouri pariziene, ne plimba printr-un mediu urban alienant, dar pe care-l surprinde ca si cum ar scrie o fisa de diagnostic, fara angoasa. Cel putin, in aparenta.
Cu toate acestea, atunci cand ne asteptam mai putin, ne surprinde cu o proza poetica tulburatoare, cum este de pilda descrierea acestui aeroport, ivita ca prin minune dintr-o scriitura seaca, aseptica: „Daca i-a fost greu sa-l gaseasca, motivul este ca nici un aeroport nu exista cu adevarat. Nu e decat un loc de trecere, un sas, o fragila fatada in mijlocul unui camp, o belvedere inconjurata de piste pe care zburda iepuri cu rasuflarea duhnind a cherosen, o placa turnanta infestata de curenti ce duc de colo-colo o mare varietate de corpusculi de cea mai felurita provenienta – fire de nisip de prin toate deserturile, paiete de aur si de mica de prin toate fluviile, praf vulcanic ori radioactiv, polenuri si virusi, scrum de trabuc si pudra.”
Scriitura francezului are un ritm rapid. Daca nu gustati digresiunile, nu aveti de ce va teme in cazul acestui roman. Frazele, desi construite bizar, la limita corectitudinii gramaticale, ignorand cu voiosie punctuatia si regulile de concordanta, formeaza capitole scurte, de cateva pagini. Capitolele creeaza alternanta perspectivelor si a timpurilor naratiunii. In buna traditie a noului roman, reinterpretata insa si cu noi valente, Echenoz gusta din plin jocurile si artificiile narative, fara sa reduca insa romanul la un experiment. Astfel, putem puncta interventia directa in povestire si mimarea surprizei („o sa vedem, o sa vedem, nu ne ocupam inca de asta”, „personal, am cam inceput sa ma satur de Baumgartner. Viata lui de zi cu zi e prea fastidioasa”, „intr-adevar tocmai am aflat tragica despartire a lui Delahaye”), invocarea cititorului si adresarea directa presupusului lector in spiritul unei oralitati ce se invecineaza cu colocvialitatea („sa mergem acum o clipa, de sunteti de acord”, „o sa-i fie nemaipomenit asa fara nici o femeie, dar il stim noi, nu va tine mult”, „unde pui ca suna la usa si cine? Delahaye venit pe neasteptate”). Unele scene par sa imprumute ceva din secventele cinematografice, din indicatiile regizorale.
Intr-un mediu urban, din care eroii par sa fi disparut, in care personajele par abia fantose a ceea ce erau candva, Echenoz creeaza o lume perfect articulata, care functioneaza urmand intocmai propriile-i criterii. Din acest motiv, indraznesc sa spun ca Eu plec reprezinta o mica bijuterie, care poate nu seamana cu un diamant spectaculos, dar are ceva din durabilitatea si poezia titanului. Nestematele de azi sunt altele, cu alte irizari.