Elegii contemporane

Va previn de la bun inceput ca Batranul si lupii nu este o carte care se citeste usor. Probabil asa se intampla cu majoritatea autorilor care, in afara de beletristica, au mai trecut si prin aerul tare si rarefiat al semioticii. Pe acele inaltimi, procesele au o alta densitate si se adreseaza unui cititor care a suferit un botez cu ceva cunostinte. Din pacate, sau din fericire, autori ca Julia Kristeva si Umberto Eco, cu care a fost adesea asemanata, aduc si in romanele lor problematizarile specifice stiintei careia i s-au dedicat. Nu este cazul sa va speriati chiar atat de tare. Sunt insa lecturi pentru care empatia prost-inteleasa de o categorie de cititori ca mijloc de descifrare si decodificare a textului literar nu prea functioneaza. Scriitura este atat de densa, referintele la o lume extra-literara atat de numeroase incat, sa zicem, ca lupta cu textul in sine va anula posibilele emotii (sa recunoastem, multi dintre noi citim fiind manati si de astfel de considerente, care nu sunt tocmai de natura estetica). Cel putin in anumite zone ale cartii.

Batranul si lupii este un roman de dimensiuni relativ reduse format din trei parti, vocea si tonul schimbandu-se tot de atatea ori. Partea intai, si cea care se citeste cel mai greu, in opinia mea, prezinta un oras fictiv numit Santa Barbara, intr-o epoca fictiva. Inca de la prima pagina, isi fac aparitia numitii lupi, bestii care pandesc in intuneric, ataca si ucid sau intra pe sub pielea oamenilor facandu-i sa se transforme, la randul lor. Desi semnele trecerii lor sunt clare pentru batranul savant, ceilalti refuza sa creada in existenta lor. Sunt convinsi ca, odata ca incepi sa crezi in ei, bestiile capata o greutate ontologica de necontestat.

Societatea devine mai agresiva, ura si antipatia, lipsa de toleranta si coruptia devin molimi care-i infesteaza pe toti. Intreaga comunitate pare atinsa de acest virus al violentei. Ritmul narativ nu este unul cursiv, degradarea este parca filmata prin prisma catorva personaje: batranul profesor de latina, eleva sa preferata Alba si viitorul sot al acesteia, Vespasian. Toti poarta nume de personaje ce au trait in epocile de decadere ale Romei. Mereu se creeaza paralele intre destinul acestui oras mitic Santa-Barbara si Roma, cea dinainte de invaziile barbare. In timp ce savantul, care foloseste pseudonimul Septicius Clarus, isi gaseste alinarea in elegiile poetului latin Tiballus, eleva lui, dintr-un gust al perversitatii si al unei morale ce sufera un proces de relativizare, prefera lectura lui Suetonius, cu a sa lucrare „Vietile celor Doisprezece Cezari”.

In aceasta prima parte, numita „Invazia”, aproape ca nu exista epic. Avem de-a face cu un fel de incremenire a gesturilor, a durerii, a fricii palalizante. Desi, in mod curent, astfel de stari sunt redate tocmai printr-un ritm alert, pentru a sugera cat mai bine amploarea si evolutia rapida a flagelului, Kristeva pastreaza un pas domol, adesea intretaiat de meditatii, de citate din autori latini la Tibullus, Suetonius si Ovidiu, cu ale sale „Metamorfoze”, cu pasaje intregi ce par desprinse dintr-un eseu si care nu sunt tocmai cele mai digerabile pagini de literatura pe care le-am intalnit.

In cea de-a doua parte, „Serie neagra”, perspectiva se schimba. Daca in prima aveam o naratiune la persoana a treia, fara ca asta sa presupuna si omniscienta, din contra, vocea narativa parea sa fie neobisnuit de ignoranta si de lenta, acum avem o schimbare la 180 de grade. Faptele sunt relatate de catre o ziarista venita in Santa Barbara pentru a prezenta lumii pariziene situatia bizara de acolo. Sferele inalte ale apusului de lume din prima parte sunt coborate in teluric, in cotidian. Ziarista Stephy Delacour foloseste un discurs al anchetei, cu note si fraze imprumutate din jargonul ziaristilor sau al detectivilor. Mariajul Albei si al lui Vespasian, transformat in lup cu chip uman, ii pare pur si simplu vulgar. Cat am citit aceasta a doua parte, am avut mereu senzatia ca mi se adreseaza un personaj de benzi desenate. Schematismul exprimarii si al intamplarilor are ceva dintr-un film noir, cu un puternic intr-adevar filon psihologic. Ziarista incearca, in moduri absurde, sa desifreze misterul a doua asasinate posibile, in care victimele au fost si calai, in mod simultan, si taina unei morti sigure. Sentimentalul este mentinut la gradul zero.

In ultima parte, „Capriccio” ne vorbeste din nou altcineva, de data aceasta, cu un ton al confesiunii si al elegiei. Lupii sunt prezenti ca turnatori, ca falsi preoti, dar si ca fiare cat se poate de carnale, in stare sa sfasie un cal pe campuri sau sa ucida cinci mii de oameni o data lasandu-le cadavrele intr-o groapa comuna. Anumite detalii duc cu gandul la comunism, astfel ar putea functiona acest roman, ca o alegorie ce infiereaza un regim politic dezumanizant, care instaureaza o banalitate bolnava si ucide in fasa orice semn de individualitate. Ca de obicei, va sfatuiesc sa nu reduceti cartea la aceasta interpretare. Ar insemna s-o saraciti de multitudinea de semnificatii si simboluri.

Limitele si frontierele sunt sterse. Oamenii romanului Juliei Kristeva locuiesc in blocuri de beton gri, au hipermarketuri si autostrazi, folosesc parfumuri ca Opium si, de undeva, din intuneric, sunt panditi de fiare si de barbarie din afara si dinauntrul fiintei lor. Oamenii acestia se sufoca de ura, respira ura si n-o stiu.