Cavalerul inexistent

Daca v-as recomanda un roman cavaleresc ati da cu rosii in mine si ati spune ca genul a murit de secole si ca oricum v-ati plictisi de moarte, ba chiar ca ati trecut de varsta la care aventurile vitejilor cavaleri si intamplarile cu domnisoare de vita nobila care degraba lesinau in situatii periculoase va mai entuziasmau. Daca v-as spune insa ca e vorba de Cavalerul inexistent al lui Italo Calvino, v-ati mai gandi poate inca o data. Apoi m-ati intreba, mirati: “Cum adica, inexistent?”.

Asa bine, v-as raspunde eu in cor cu Calvino. Ce, n-ati mai auzit de cavaleri inexistenti? Ba cum sa nu, si inca de cati. Asta e, omul e inexistent si trebuie sa-l acceptam asa cum e caci are multe alte calitati cu care sa compenseze. Agilulfo Emo Bertrandino al Guildivernilor si al Celorlalti din Corbentraz si Sura, cavaler de Citeriore si Fez, activeaza in armata lui Carol cel Mare si face ce face de obicei un personaj de roman cavaleresc: se lupta, invinge, triumfa si apara onoarea imparatului sau. Cum face toate acestea daca in spatele vizierei armurii nu este nimeni? va intrebati poate odata cu Carol cel Mare. “cu puterea credintei si cu credinta in sfanta noastra cauza”. Cavalerul nostru este un model de vitejie si de loialitate. Asta v-ar putea face sa credeti ca e si iubit de tovarasii de arme.

Numai ca nu e tocmai asa. Caci Agilulfo este extraordinar de pedant si de riguros. Enervant de organizat. Executa orice sarcina, oricat de nesemnificativa pentru profani, cu o meticulozitate demna de a scoate spiritele mai superficiale din minti. Cand sta la masa cu ceilalti cavaleri, face bilute de paine pe care le asaza grijuliu in siruri ordonate si mutand mancarea si vinul – pe care evident nu are cum sa le bea, el neexistand – dintr-un pahar intr-altul si dintr-o farfurie in alta. El nu oboseste niciodata si nici nu gusta relatarile cu inflorituri si deformari ale adevarului pe care le practica ceilalti cavaleri, la petrecerile de dupa batalie. Ii plictiseste pe acestia cu referinte la documente si la fapte. Ceea ce poate parea drept intruchiparea personajului medieval clasic are mici “defecte” care-l scot din tipare si-l umanizeaza. Nu aveti cum sa nu va placa Agilulfo, ascultati-ma pe mine.

Opusul si pandantul lui este Gurdulu, zis si Omobo, zis si Martinzul, dar si Gudu-Ussuf, Pestanzul, Bertinzul, Martinbon etc. “Am aici un supus care exista, dar nu stie sa fie, iar colo un paladin care stie sa fie, dar nu exista” – sintetizeaza intr-o fraza chiar Carol cel Mare curioasa situatie a cavalerului inexistent si a scutierului sau care imprumuta pe rand, caracteristici si comportamente de la diverse vietuitoare, dar si obiecte. In timp ce Agilulfo, desi inexistent, este separat de mediu printr-o armura impecabila, puternic individualizat, scutierul se confunda mereu cu acesta, se pierde si raspunde oricarui nume i se da.

Galeria este completata de frumoasa Bradamante. O domnita-cavaler, indragostita pana peste cap de Agilulfo, neinfricata si de multi curtata. Ei i se alatura alti doi cavaleri, fiecare cu misiunea lui, fiecare cu lupta sa, cu demonstratia sa de curaj si virtute.

Povestea ne este spusa de o calugarita, iar scrisul ii este penitenta ce i-a fost data – prilej pentru Calvino de a include farame de ars poetica, printre aventurile pitorestilor nostri cavaleri, intr-un fir epic cu intorsaturi rapide, aventuri si rasturnari de situatie, calatorii si naufragii, in buna traditie a romanului pe care o onoreaza. “Acum e momentul sa descriu tinuturile strabatute de Agilulfo si scutierul sau in calatoria lor; toate trebuie sa incapa pe aceasta pagina, drumul principal prafuit, raul, podul, iata-l si pe Agilulfo care trece cu calul la pas usor, toc-toc, toc-toc; nu e deloc greu acel cavaler fara trup, calul poate merge mile intregi fara sa osteneasca, cat despre stapan, el oricum nu oboseste. Acum pe pod – tututum! – trece in goana Gurdulu, prins de gatul calului; atat de apropiate sunt cele doua capete ca nici nu se stie daca scutierul o fi gandind cu capul calului sau calul cu cel al scutierului. Trag pe foaie o linie dreapta, ici-colo intrerupta de unghiuri: acesta e drumul lui Agilulfo; cealalta linie, numai zigzaguri si ocolisuri, e drumul lui Gurdulu.” Sau o mostra de dialog:
– “Mi-ati vazut stapanul?
– Dar cine e stapanul tau?
– Un cavaler… ba un cal…
– Esti in slujba unui cal?
– Nu… calul meu e in serviciul altui cal…
– Si cine calareste acel cal?
– Pai… nu se stie…
– Dar pe calul tau cine-l calareste?
– Pai, intrebati-l pe el!”

Amuzante sunt si bucatile in care armata lui Carol cel Mare este si condusa dupa tot ritualul birocratic pe care il regasim in institutiile zilelor noastre. Exista formulare de completat chiar si atunci vine vorba de razbunari, iar un tata mort poate fi convertit usor in doi unchi sau doi verisori. Sa nu uitam nici de armata de interpreti care fac posibila orice lupta avand grija sa traduca cu acuratete insultele si calomniile proferate in timpul bataliei. Spumoase sunt si pasajele in care Cavalerii Sfantului Graal sunt prezentati ca o ceata misticoida de pierde-vara care stau goi prin paduri si exploateaza bietii tarani.

Romanul este absolut savuros si daca aveti pofta de o portie de inocenta, de umor de calitate, de bizar si absurd – si cine nu ar avea? – cititi Cavalerul inexistent. Nu-i veti uita niciunul dintre frumosii nebuni care-i populeaza paginile. Eu una abia astept sa imi procur si celelalte doua parti ale trilogiei.