Doi oameni au o relatie, in timp se structureaza ca si o legatura stansa intre ei. La un moment dat unul dintre ei decide sa se desparta, celalalt se opune vehement. Scenariul eu l-am intalnit mai des in varianta in care cel care decide acest lucru este el. Avem aceasta scena in care afectele sunt foarte puternice, intense, in care suferinta este majora, iar participantii sunt extrem de tensionati, de afectati.
Acesti oameni si-au structurat astfel viata, s-au asezat astfel impreuna pentru a putea sa fie la un moment dat intr-o situatie, intr-o relatie, in lume. Viata lor a luat aceasta forma si astazi sunt preocupati de ceea ce li se intampla.
Dar unul din ei produce o explozie – „se rupe”, „pleaca”, „divorteaza”. In celalalt se produce o stare de distrugere a tot ceea ce a fost pana atunci, el spune ca „aceasta relatie reprezenta totul pentru mine”, ca nu mai pot sa traiesc, nu mai pot lucra. Tot ceea ce inainte era obisnuit, nebagat de seama acum devine fundamental, devine esential. Suferinta devine generala, iar pierderea este resimtita in tot ceea ce este acea persoana. Regretul si vinovatia sunt trairi cu o mare generalitate.
In paralel cu aceasta stare, persoana este pusa in situatia de a gestiona cumva plecarea partenerului. Speranta intoarcerii lui, alimentata deseori de semnale ambivalente pe care vinovatia celuilalt le genereaza, atentia excesiva spre celalalt, refugiul in ceva sunt mecanisme obisnuite de gestionare a plecarii partenerului. Este aceasta suferinta un moment de impact decisiv in evolutia sa, in modul sau de a gandi, privi, gestiona starile respective.
Si protagonistul se trezeste singur, intr-o lume care ii pare straina, ciudata. Foarte obisnuit cu lumea asa cum o stie el alaturi de partener, acum este pus in postura de a se descurca singur. Iar aceasta singuratate este una dificila, periculoasa, insuficient asimilata.
Ce va urma? Se va intoarce intr-o relatie data sau alta relatie? Va invata sa se descurce singur?
Cred ca in aceasta situatie de confuzie venita din cuplu si traita ca singuratate, este momentul in care se produce o intoarcere spre propriile resurse, spre ceea ce nu a fost exploatat pana acum. Starile de depresie, de pierdere fac parte din aceasta tentativa de re-nastere a protagonistului, pentru ca efectiv despre acest lucru vorbim.
Deseori aceasta re-nastere este posibila numai in acest context. Sedintele de psihoterapie sunt similare acestei re-nasteri, acestei regasiri a propriilor resurse care pana atunci fusese blocate. Relatia psihoterapeutica permite deseori analiza acestor momente de pierdere, de parasire sau abandon. Conflictele interne pana atunci trecute sub umbra relatiei cu celalat devin acum accesibile, la indemana.
Psihoterapeutul este pus de regula in situatia de a le aduce impreuna cu pacientul si de a le intelege in ceea ce reprezinta ele ca manifestare proprie.
Aceste momente au deseori aceasta dubla perspectiva – pe de o parte de suferinta acuta, resimtita la prima mana si pe partea cealalta de a merge inainte, de a utiliza noi resurse. Ambele parti fac parte dintr-un proces care obliga o persoana sa se adapteze la realitate asa cum este ea si fara sa foloseasca amenajari speciale.
Articol realizat de: psiholog-psihoterapeut Claudiu Ganciu.
Adresati autorului comentariile dumneavoastra, dand click aici.