Cand vine timpul sa inveti sa fii cu ceilalti? Cand nu mai vrei sa fii singur si sa fii cu altii? Singuratatea nu este doar starea in care locuiesti singur, nu ai prieteni, oamenii pe care ii cunosti. Ea este in primul rand starea de absenta din campul psihic a celuilalt. Singuratatea este si atunci cand relatiile pe care le ai nu sunt satisfacatoare, cand ceea ce simti pentru celalalt este inexistent, cand actiunile inlocuiesc sentimentele etc.
Psihoterapia devine modalitatea de a descoperi relatiile. Aceste relatii se invata in cadrul legaturilor familiale. Oamenii resimt in mod firesc dorinta de a fi cu ceilalti. Viata fiecarui om incepe in cadrul unei relatii stranse, dependente de o persoana – de mama. Treptat prin aceasta crestere, care nu se rezuma niciodata la hranirea, spalarea, intretinerea nou-nascutului, ci include si tot ceea ce se intampla in starea psihologica a mamei, a fantasmelor si idealurilor ei, a temerilor si multe altele, copilul descopera relatiile care se diversifica pe masura ce el creste, prin aparitia tatalui, a strainilor, a celor de alt sex etc.
Starea de singuratate isi are originea in aceste momente din viata cand un parinte este pus in situatia de a fi in relatie cu un copil si ii permite acestuia sa aiba relatii. Oricum ar fi mama sau tatal, el este resimtit de copil ca relatie intrucat copilul nu poate sa fie singur, el isi populeaza spatiul psihic cu aceste persoane asa cum poate.
Relatia psihoterapeutica va functiona in conformitate cu modul in care un pacient resimte aceste relatii de baza pe care s-au structurat toate celelalte relatii din viata sa. Singuratatea actuala este semnul pentru deficienta de atunci. Ceea ce acum pare o deficienta, atunci putea sa fie singura forma de supravietuire a copilului. Ceea ce scapa in mare este faptul ca ea nu mai este necesara intrucat a crescut, dar nici nu poate sa o inlocuiasca cu altceva.
Multe persoane care sufera de singuratate au dificultati majore in a incepe o terapie, iar acesta este un motiv foarte simplu – ei nu sunt obisnuiti ca o relatie sa fie posibila si atunci cand constata ca acest lucru este posibil, ei risca sa intre intr-un conflict major. Este ca si cum o persoana ar ajunge pe Marte si vede ca lumea este foarte necunoscuta, atunci are tendinta de a se intoarce, de a fugi si de a se intoarce la ceea ce ii este cunoscut. Aceasta rezistenta inerenta, obliga pe toata lumea la o intelegere – voi continua, desi ma sperii! Daca acest moment este depasit, atunci si relatia poate sa continuie iar rezultatele sa fie favorabile.
De multe ori rezultatele unei terapii care se refera la persoanele ce sufera de singuratate se joaca in intalnirile preliminare. Pentru ca ele implica un paradox – daca relatia pare sa functioneze, au tendinta de a pleca, iar daca nu pare sa functioneze, pot ramane, dar rezultate nu par a fi functionale. In acest context este necesara o asezare a lucrurilor prin punerea lor in cuvinte pentru a se stii cum este situatia. Este un efort pe care si pacientul si terapeutul sunt pusi in situatia de a-l face in scopul comun.
Singuratea se manifesta ca simptom in cele mai inedite situatii, sunt momente in care ea erupe la suprafata mai ales in momente de criza, in momente de abandon, in momente in care constati ca prietenul sau prietena cea mai buna nu mai este singur etc. Atunci apare tendinta de a schimba lucrurile, de a incerca sa schimbi ceva. Dar aceasta schimbare este un efort constant si care presupune un interval lung de timp. Si aceasta pentru ca ceea ce s-a intamplat este consecinta unui trecut lung, ceea ce ai invatat in ultimii 20, 30, 40 ani nu se poate schimba in cateva zile. Singuratatea ramane un simptom care este fascinant prin modul in care s-a structurat.
Articol realizat de: psiholog-psihoterapeut Claudiu Ganciu.
Adresati autorului comentariile dumneavoastra, dand click aici.