Problema copiilor nu poate niciodata sa fie tratata separat de ansamblul legaturilor familiale in care acestea cresc. Aceasta situatie conduce de multe ori la o situatie usor inedita. Psihologii au tendinta sa afirme ca o problema psihologica a copilului presupune o problema a familiei sau a parintilor. Dar aceasta abordare este destul de culpabilizatoare si nu duce prea departe. In aceasta tema s-ar presupune ca nu avem de-a face cu un parinte bun, ca ar exista niste probleme si asta ar conduce la o indepartare a acestora de demersul terapeutic al copilului.
Faptul ca ceva nu este vizibil intr-un anumit moment, nu inseamna ca nu exista. Un pacient ajunge la doctor numai cand boala este intr-un stadiu avansat, atunci cand ea nu mai poate sa fie negata. Exista o abordare medicala care pleaca de la premiza ca este necesara o atentie acordata organismului si cand nimic vizibil nu pare sa se manifeste, adica o medicina preventiva.
Similar putem sa vorbim despre situatia copilului care atrage atentia asupra unor aspecte familiale inevitabile. Copilul este o portavoce, in sensul ca spune in mod explicit ca ceva nu este in ordine. Familia resimte aceasta situatie ca fiind exclusiv a copilului. Daca copilul este agresiv, are note mici, se confrunta cu abandonul scolar, primeste recomandari de la diriginte, de la invatatoare sau de la educatoare ca are anumite manifestari inedite care ar trebui sa ingrijoreze parintii, atunci acestia – cand sunt de acord cu aceste observatii – se gandesc ca exista o cauza in afara familiei.
Uneori e vorba de mediu prietenilor, de desene animate sau de jocurile pe calculator. Ei sunt considerati ca fiind cauze ale comportamentelor inedite ale copiilor. Aceasta observatie este corecta, insa incompleta. Un rationament frecvent este legat de mass-media, care este considerata prea violenta si expune copilul unui mediu care incurajeaza violenta. Rationament corect, insa incomplet, pentru ca am vorbi numai de o parte a problemei. Faptul ca mass-media este violenta nu este suficient, ci este necesara si o dispozitie a copilului pentru a reactiona astfel.
Partea psihologica este aici faptul ca aceasta dispozitie nu poate sa fie rupta de anumite comportamente ale parintilor. Daca copilul are ca „problema” violenta, aceasta pune in discutie cum este violenta in mediul familial. Acest lucru nu spune ca violenta este o problema a familiei, ci ca modul in care este ea privita, traita, reprezentata in familie, contribuie la aceasta parte de receptare a copilului. Pentru o terapie reusita a copilului este necesara abordarea ei.
Cu alte cuvinte, nu vorbim despre un copil defect sau despre o familie defecta, ci despre o situatie care nu este convenabila nici parintilor si nici copilului, iar pentru a fi depasita este necesara o abordare care sa nu excluda parintii. Vorbim astfel despre o terapie familiala analitica in care obiectul lucrului impreuna este legatura familiala in care se dezvolta respectivul simptom. Acest lucru nu este unul culpabilizator, ci necesita o analiza a ceea ce se petrece in mod inconstient si in modul de functionare familial. Uneori refuzul violentei ia forma interdictiei agresivitatii copilului. Intrebarea banala ar fi ce sa faca copilul cu agresivitatea lui? Dar modul de abordare vizeaza la ce foloseste si cum apare aceasta interdictie. De ce le este teama parintilor de agresivitatea copilului? Cu atat mai mult cu cat ea va fundamenta reusita sociala a copilului cand acesta va creste. Ii va permite sa castige concursurile, sa se impuna in societate, sa isi intretina viitoarea familie. Agresivitatea nu este violenta, ci capacitatea de a deschide usi. Absenta agresivitatii, copilul idilic, ar putea sa fie la fel de bine cel care sta in fata unei usi fara sa o deschida. Violenta ar fi atunci cand o deschide cu piciorul.
Intr-o terapie analitica de familie, echipa de terapeuti si familia au un scop comun. Prin izolarea in terapie a copilului ceea ce se obtine este o pozitie in care terapeutul ar lucra de multe ori impotriva familie,i iar familia s-ar opune demersului terapeutic, fara a-si propune asta.
Articol realizat de: psiholog-psihoterapeut Claudiu Ganciu.
Adresati autorului comentariile dumneavoastra, dand click aici.