Cand vorbim despre atacul de panica vorbim despre o stare de frica, de pierdere a contactului cu realitatea, de un pericol care este vag conturat si care intr-un fel sau altul vine din afara. Denumirea de atac de panica este o denumire pentru atacul de angoasa. Fobia si atacul de panica constituie parti ale aceleiasi simptomatologii.
In ambele cazuri, atat in cazul atacului de panica precum si a fobiilor, pacientul are un comportament de evitare. Cand aceasta evitare a situatiei esueaza putem vorbi despre intrarea intr-o puternica stare de angoasa care, fie are un obiect definit (in cazul fobiilor), fie este liber flotanta si nu pare sa se refere la nimic concret, definit, existent. In ambele cazuri, pericolul este vazut ca venind din afara. Faptul ca afara nu este un pericol real, face ca situatia sa fie destul de ambigua si de neinteles. Daca nu exista nici un pericol real, ce vede totusi pacientul?
Ipoteza cea mai la indemana, care face ca ambele situatii sa fie obiectul psihoterapiei, este ca pericolul sa fie resimtit ca interior, ca venind din psihismului pacientului si nu dintr-o realitate data. In fapt distinctia intre un pericol real si unul interior pare sa nu aiba rost in aceste situatii. Pacientul se comporta ca si cand ar fi intr-un pericol real, faptul ca el se comporta astfel face ca neimportant gradul de realism al pericolului, ci este o aducere la lumina a unei stari care este in primul rand o manifestare a angoasei.
Dar cum ar putea un pericol interior sa fie atat de puternic incat sa incite la un atac de panica? Sa plecam de la fobii – un gandac este, in speta, o insecta inofensiva. Totusi in mintea fobicului ea devine plina de spaime. Gandacul primeste puteri pe care nu le are. Cum face un gandac asta? In nici un fel. El tot asa ramane – inofensiv, in marea majoritate a cazurilor. Ceea ce e foarte puternic este ceea ce vede pacientul in acel moment. Dar ceea ce vede nu este un aspect rational, nu este ceva logic aflat in deductia rationala a situatiei.
Ca urmare vorbim nu de un pericol gandit, ci resimtit ca irational, care nu apartine gandirii, ratiunii, ci unei alte parti din pacient – in speta, inconstientul. Pericolul este resimtit ca fiind intr-o parte inconstienta a psihicului. El nu poate sa fie descris, nu poate sa fie exprimat, ci este doar re-simtit ca atare.
Imaginati-va ca ati vedea un lup si apoi nu v-ati aminti ca l-ati vazut. Pe de o parte ramane spaima, teama, frica, comportamentul de atac sau fuga care este specifica situatiilor acestora de pericol. Pe de alta parte, din moment ce nu stiti ce v-a determinat reactia, nu puteti nici sa numiti pericolul. Comportamentul se structureaza ca o reactie la ceva care nu pare sa existe, iar in permanenta ati fi suficient de rationali pentru a vedea ciudatenia situatiei si totusi nimic nu va impiedica manifestarea in continuarea a starii de panica, frica, etc.
O terapie consta in aducerea in prim plan a considerentelor care genereaza starea de panica, de frica, de angoasa. Terapia atacului de panica este in primul rand o terapie a fricii. Obiectul fricii vine din angoase si dorinte. Explorarea acestor parti dintr-o persoana este importanta cand vorbim de terapia atacului de panica.
Sa ne protejam in fata unui pericol este o stare obisnuita care ne permite sa actionam pentru a supravietui. Este normal sa avem aceasta stare si fata de un pericol intern si fata de unul extern. Dar starea de panica nu mai este un comportament de supravietuire decat atunci cand este in criza pentru ca in afara ei pacientul cunoaste starea de firesc si faptul ca pericolul nu exista in mod real, ci este imaginar. Si atunci terapia devine una a prezentului, a continuturilor vizate de fiecare persoana. Pericolele sunt vechi, sunt de demult si nu sunt mai niciodata concrete, ci imaginate.
Articol realizat de: psiholog-psihoterapeut Claudiu Ganciu.
Adresati autorului comentariile dumneavoastra, dand click aici.