Dupa cum am mai facut si alte ori, saptamana aceasta deschidem winamp-ul cu… Gil Dobrica si ‘Hai acasa’. De ce? Pentru ca vorbim despre ce am lasat in urma, despre radacini adanci pe care uneori le uitam sau le renegam caci ‘vrem mai mult’.
Suntem educati sa crestem privind doar inainte. Aceasta este mentalitatea pe la noi si conjunctura sociala o sustine si o potenteaza. Vine momentul cand plecam departe, la facultate, prin tari straine, pentru ca dorim mai mult decat au avut cei pe care ii lasam in urma, cei ce, cu o sublima lipsa de egoism, ne sustin si ne ajuta sa impachetam, ne doresc mult succes si isi ascund lacrimile in spatele unui zambet incurajator, doar pentru a nu transfera asupra noastra tristetea adanca ce ii invaluie, doar pentru a nu ne face sa plecam cu inima grea la gandul golului lasat in casa neincapatoare, poate, dar devenita prea mare odata cu fluturarea batistei intr-o gara prafuita.
Ne avantam si ne lasam prinsi intr-un vartej al tineretii, uitind uneori sa dam macar un telefon care sa linisteasca ochii incercanati dupa un vis urat, ba chiar raspundem ostil la un apel scurt in miez de noapte cand auzim o voce familiara ce ne intreaba daca suntem bine; aruncam un ‘Ce faci, ma controlezi?!’, sau un morocanos ‘Da, sunt bine’, urmat de ochi dati peste cap in fata prietenilor: ‘Ai mei m-au innebunit cu telefoanele astea!’.
Nu mai vorbim de zilele proaste… in care ne-am cerat cu seful sau am picat un examen… Furia si frustrarea se rafrang asupra ghinionistului care a indraznit sa ne puna o simpla intrebare… si de cele mai multe ori intrebarea este adresata de catre cei carora le pasa… Ne rastim in telefon, trantim receptorul si apoi ne pare rau, dar incapatanarea nu ne lasa sa formam numarul cunoscut si sa ne cerem scuze… Pentru ca simtim ca avem dreptul sa ne purtam cum vrem cu cei care ne iubesc neconditionat, simtim ca ne vor ierta oricum si ca nu trebuie sa depunem niciun efort pentru asta. Nu ne intrebam niciodata cum ar fi daca nu ar avea cine sa ne ‘sacaie’ cu intrebari despre viata noastra; luam totul ca si cum ni s-ar cuveni de drept.
V-am intristat putin? Nu acesta era scopul micului meu editorial… Am vrut doar sa va amintesc ca ne tragem de undeva, ca exista un loc in care, oricat de putin ne-am gandit la el in anii care au trecut, suntem acasa, ca odata, de mult, cineva ne-a invatat primele cuvinte, ne-a leganat cand am fost bolnavi, ne-a urmarit cu sufletul la gura primii pasi si apoi, cel mai important, ne-a lasat sa plecam in lumea larga si ne-a dat voie cu indulgenta sa fim egoisti si sa ne amintim de asta doar cand am vrut noi.
Si ma gandesc, nu fara oarecare jena, ca daca as sti ca parintii mei citesc acest articol probabil ca nu l-as fi scris… suntem nebuni… este atat de greu sa spunem ceva frumos celor mai importanti oameni din viata noastra? Poate ca da… si sigur ne va parea rau intr-o zi de ceea ce nu am spus…
ufff, articolul asta m-a aruncat in butoiul cu melancolie… imi vine sa ma sui in tren acum si sa plec acasa
super…eu ma bucur ca inca sunt acasa…si stiu acum si de ce nu-mi vine sa plec nicaieri prea departe…