Citesc in presa ca la Facultatea de Jurnalism este mare concurenta: noua pe loc. In conditiile in care este una dintre putinele facultati care si-au mentinut – si bine au facut – examenul de admitere. Chestionati de ce s-au orientat spre studii de jurnalism,viitorii studenti au raspuns ca vor sa fie urmatorii mircea badea sau urmatoarele andree esca. Si sa castige salariile acestora, evident.
Daca la inceput m-a uimit pragmatismul unor tineri de 18-19 ani, faptul ca recunosc fatis ca-i intereseaza exclusiv faima si averea, nu informarea publicului, nu faptul ca le place sa scrie si vor sa transforme asta in profesie, lipsa idealismului pe care-l credeam subinteles varstei (mai ales fiind vorba de o specializare din spectrul „uman”, nu de finante-banci sau managementul afacerilor), la al doilea gand, am realizat ca nici macar despre asta nu e vorba. Iar cei care au raspuns intrebarii s-au dovedit, din start, prost inzestrati pentru profesia asta. De ce? Pentru ca n-au facut gestul de a se informa la nivel minimal nici macar asupra bransei in care vor sa activeze.
Daca ar fi facut-o, ar fi aflat ca domeniul asta se taraste de cativa ani buni si nu da semne de revenire. Ar fi aflat ca exista trusturi mari, ale caror sigle si microfoane fac sa scapere ochii oricarui student, care nu au mai platit salariile de sase luni. Ca insolventa a ajuns practica generala. Ca publicatiile apar si dispar in functie de campaniile electorale.
Ar afla ca publicitatea, care pune painea pe masa jurnalistului (caci, nu, n-o fac abonamentele si nici cele cateva mii de exemplare de ziare care se mai vand), e pe sponci. Ca nu mai da nimeni doi bani pe continut si, nepretuind continutul, nu il va pretui nici pe cel responsabil de crearea lui. Caruia, la orice semn de nemultumire, i se va arata usa si i se va indica si coada celor care s-au aliniat deja pentru osciorul lui.
Ar afla ca jurnalistul, in cazul in care nu este vreo celebritate de soiul celor pe care-i invidiaza bobocul, este in prezent una dintre cele mai umilite categorii socio-profesionale din tara asta.
Ar afla ca jurnalistul este platit cu contract de drepturi de autor si, de multe ori, la negru. Sau are pe cartea de munca salariul minim pe economie sau un regim de part time. Drept urmare, cand se aduna luna peste luna in care nu vezi leu, ai sanse inexistente de a te putea adresa instantelor. Sau ganditi-va ce sanse aveti sa faceti un credit bancar. Sigur, veti zice, de ce accepta asta? De ce se fac partasi propriei ruine? Si va dau dreptate.
Ar afla ca de putine ori jurnalistul abordeaza ce teme vrea sau ce teme i se par de interes. In online cel putin, regulile de SEO sunt cele care tin locul redactorului-sef si care dicteaza subiectele. Ati vazut vreodata articole care au titluri de tipul „Vezi ce numere au fost extrase la loto joi, 24 iulie”, iar tu te uiti in calendar si vezi ca suntem in 22 iulie? Ei bine, nu, redactorii nu s-au trezit cu darul clarviziunii peste noapte. Publicatia a decis insa sa fure startul. Iar cand evenimentul, recte extragerea loto, are loc, materialul respectiv va fi printre primele rezultate returnate in cautarile Google. Nu stiati ? Google este redactorul sef, de facto, al tuturor publicatiilor din online care nu traiesc exclusiv din smenuri de alte tipuri.
In cel mai fericit caz, balastul materialului cu zero informatie reala, noua sustine acele doua, trei procente de articole care-si merita numele. Cu alte cuvinte, suntem nevoiti sa inghitim mult terci ca sa putem face, din cand in cand, cate o prajitura cu cireasa in varf.
Ar afla ca munca jurnalistului nu mai este de investigatie (ne multumim cu stirile difuzate prin agentiile de stiri, nu trebuie sa gasim noi altele, mestecam, digeram si redigeram aceeasi informatie cu totii) – intrebati un autor de materiale de investigatie/ reportaj cat de solicitat este sau cat sunt dispuse publicatiile sa investeasca in crearea unor astfel de materiale (terenul costa mai mult decat statul in birou si conexiunea la internet, iar cand e sa fie ceva, sursele dau tot, nu trebuie sa ne rugam noi de ele sau sa le identificam) – sau de creatie, ci de zilier al caracterelor. Sunt publicatii (eu ma refer mai mult la online, pe acesta il cunosc mai bine si, oricum, trendul este de migrare spre online, printul traindu-si ultimele zile) unde redactorii au norma zilnica. Atatea mii de caractere. Cu titluri dictate la prima ora. Si de-asta nu-i mai pasa nimanui ca jurnalistul nu stie nici sa puna cratima in „ma-ta”. Sunt angajati la kilogram, asa cum sunt textele masurate in caractere. Si atat.
Ar mai afla ca libertatea editoriala e, de cele mai multe ori, doar un cuvant frumos. Si ca, de fapt, ti se cere o coloana de contorsionist.
Ar mai afla si ca este foarte greu sa mai iesi integru, din punct de vedere profesional, din triunghiul imposibil audienta-publicitate-public ce nu mai este dispus sa/nu mai simte nevoia sa plateasca pentru continut. Public ce nu mai percepe presa ca un produs pentru care este firesc sa achite un pret, ci ca ceva ce pica din… cerul internetului.
Nu vreau sa sperii pe nimeni. Nici nu cred c-o fac. Dar nu e nimic glam in domeniul asta. Sclipiciul e fals, poleiala e de proasta calitate. Ca inteleg, din alegerea unui model precum Mircea Badea, ca de onorabilitate oricum nu ne pasa.
LATER EDIT: Inteleg ca erau inexacte calculele care dadeau drept 9 candidati pe loc la jurnalism. Asta e insa irelevant. Dezastrul din mass-media ramane acelasi fie ca avem doi sau noua candidati. Creste poate, doar gradul de luciditate.
Frumos, Irina.
As fi vrut sa nu fi trebuit sa scriu asta.
Dar poate c-o sa vina si un material cu eroii profesiei asteia. Ca mai sunt.
Ce inseamna cu adevarat sa fii SEO editor?
Sa jonglezi in mod eficient, din punct de vedere al datelor de trafic, cu keywords-urile corelate continutului.
Asta venind din partea unui profan. 🙂