In „Asa grait-a Zarathustra”, Friederich Nietzsche considera ca alternativa la omul-sclav, omul normal al epocii sale (si, probabil, al oricarei epoci) este supra-omul, Übermensch, superman. Un erou care isi regaseste instinctul vital, animalic, dorinta de supravietuire devine dorinta de putere.
Iar aceste doua cuvinte-cheie, „erou” si „supra-om”, sunt cele care m-au determinat sa scriu aceste randuri, pentru ca le-am regasit in textul Irinei despre super-femei, de zilele trecute.
***
De fapt, intrebandu-se de ce barbatilor le vine usor sa fie eroi, pentru ca trebuie doar sa-si urmeze visul si instinctul egoist, in timp ce femile, pentru a deveni „super-femei”, eroine, trebuie sa se daruiasca pana la dizolvare, martirizandu-se la figurat sau la propriu, Irina gaseste o refractie practica, sexuala, unei dihotomii vechi de cand Grecia antica: cea dintre Apolo si Dionis.
Cei doi fii ai lui Zeus, Apolo-Zeul-Soare si Dionis-Zeul-Vinului, reprezinta o dihotomie fascinanta – de la legendele Olimpului pana la Nietzsche, Lucian Blaga sau Stephen King. Apolo este latura luminoasa a omului. Riguros, structurat, organizat, rational, perfectionist, academic. Dionis, desigur, e contrariul: intunecat, senzual, anarhic, vicios, distructiv, pasional.
Trebuie sa retineti insa ca ambele tipologii sunt eroice. Existenta lui Apolo n-o anuleaza pe cea a lui Dionis, drept pentru care nici existenta eroului de tip apolinic n-o neaga pe cea a eroului de tip dionisiac.
Dihotomia de mai sus a fost, de altfel, indelung aplicata. La perioade istorice largi, de exemplu. Antichitatea greceasca sau renasterea sunt vremuri considerate apolinice, spre deosebire, de pilda, de evul mediu sau de romantism. (Asta nu inseamna, desigur, ca toti eroii antici sunt apolinici, ci doar ca exista o anume preferinta pentru ei, sau ca in romantism nu exista eroi apolinici etc). Sau la metode de cunoastere: cunoasterea paradisiaca, apolinica, rationala era opusa si complementara, in viziunea lui Lucian Blaga, cunoasterii luciferice, dionisiace.
Nu cred ca exagerez cand spun ca – desi erau masculi in mitologia greaca – Apolo si Dionis reprezinta, la nivel de cliseu, si dihotomia intre barbati si femei. Sigur, sunt multe amendamente, multe precizari, dar daca vrem sa fortam un raport ireductibil, atunci vom gasi in Apolo imaginea barbatului, in timp ce Dionis va fi femeia.
(De altfel, cautand pe Google, aflu ca exista o autoare americana, feminista chipurile, Camille Paglia, care a dezvoltat aceasta teorie intr-o carte.)
Insist: nu cred ca e vreun om care sa se plieze suta la suta pe un model sau pe celalalt. Fiecare dintre femei va avea ceva apolinic in ea, precum si barbatii vor pastra ceva dionisiac (macar viciile!). De aici vine si o superba lupta interna, in oricare din noi, intre natura noastra si felul in care incercam sa-i dam curs sau, dimpotriva, s-o corectam. Insa, intr-un moment sau altul, cu siguranta ca balanta va inclina intr-o parte sau in alta.
***
Spunand ca nu vrea sa fie o super-femeie, o femeie-erou, o femeie-martir, Irina, de fapt, isi refuza rolul de erou dionisiac. (Si, la cum o cunosc, nici nu ma mira!) O fi adevarat ca, pe masura ce distantele dintre sexe se estompeaza, tot mai multe femei vor fi eroi apolinici (Marie Curie, Margaret Thatcher), aidoma barbatilor, dupa cum tot mai multi barbati celebri (mai bine zis, majoritatea „eroilor” culturii pop, de la Hemingway la Kurt Cobain) vor fi eroi dionisiaci. Insa, in oricare dintre situatii si combinatii, cred cu tarie ca lumea noastra inca mai are nevoie de super-femei si de super-barbati. Pentru ca, pana in ziua in care niciun om nu va mai suferi din cauza unui alt om, vremea eroilor nu se poate sa se fi terminat.