Voyeurismul este definit in cartile de specialitate ca fiind o deviatie, o anomalie, o tulburare psihosexuala care consta in obtinerea placerii din observarea raporturilor sexuale intretinute de altii, de obicei necunoscuti, sau din privirea de nuduri, imagini cu sexualitate explicita sau organe genitale. Cu cat sansa ca voyeuristul sa fie surprins este mai mare, cu atat satisfactia creste.
Un diagnostic este greu de pus si la fel de dificila se dovedeste si crearea unei statistici. De obicei, voyeuristii nu manifesta dorinta de a se trata, nu resimt acest comportament deviant ca fiind o boala. Un medic poate pune acest diagnostic numai daca gratificarea sexuala se obtine numai si numai prin acest tip de comportament. Atunci cand o persoana ajunge dependenta, pe plan sexual, de voyeurism, atunci cand nu poate gasi placere in modurile traditionale si social acceptabile, atunci vorbim despre patologic.
N-am sa ma refer in acest articol la voyeurism ca la o afectiune psihosexuala, ci ca la un comportament devenit aproape uzual. Suntem o societate de voyeuristi, trebuie s-o recunoastem. Daca pana in secolul XIX voyeurismul era practicat numai in anumite cercuri, in anumite medii, incepand cu secolul XX, odata cu dezvoltarea pornografiei si cu exhibarea generala a unor parti din ce in ce mai mari ale corpului, voyeurismul s-a extins si a devenit parte integranta a vietii noastre, atat de des intalnita incat nici n-o mai identificam ca atare.
De acord, putini dintre noi isi spioneaza vecinii cand fac sex cu un binoclu. Insa mai toti privim, ne delectam cu imagini senzuale/ pornografice. Stiu ca este o mare diferenta intre ele, dar amandoua au o importanta incarcatura erotica.
Atunci cand ne folosim de imaginea altuia (sub orice fel de suport ar fi aceasta – revista, film, realitate), experienta sexuala nu mai are valoarea de schimb pe care o are un raport sexual obisnuit. Ii luam ceva respectivului fara acceptul lui, ne folosim de intimitatea lui in timp ce pe a noastra o ascundem, o tinem la adapost, nu dorim sa o impartim. Luam fara sa daruim.
Ganditi-va de cate ori facem asta. Nu trebuie sa aveti neaparat in minte exemple extreme (nu, nu ma pitesc dupa un tufis ca sa ma masturbez atunci cand vad un cuplu aratos pipaindu-se pe o banca in Herastrau). Insa ne-am obisnuit sa fim stimulati sexual de imaginile din jurul nostru, iar de cele mai multe ori procesul este inconstient. Imaginile, de orice fel, au o incarcatura de erotic care nu era de gasit pe alte vremuri si care acum apare in situatii dintre cele mai anodine. Cand vad o reclama la pasta de dinti, oamenii aia sunt sexi. Si, imi spun, dincolo de vocea din off, ca pasta respectiva va determina, prin actiunea magica a fluorului si calciului si a tuturor ingredientelor, aparitia in viata mea a unei avalanse de saruturi numai pentru ca pe cei doi protagonisti ii apuca sarutatul in plina dimineata! Da, stiu ca sexul vinde, insa si noi privim. Si vrem sa privim. Suntem obisnuiti sa privim.
Deja sentimentul de interzis dispare. Sa dea cu piatra cea care n-a fost stimulata macar de doua personaje dintr-un film. De un cuplu senzual de pe plaja. Cea careia nu i-a luat-o imaginatia razna si nu i s-au umezit palmele si nu s-a grabit sa ajunga mai repede acasa. Moda insasi se bazeaza pe apetitul pentru voyeurism pe care fiecare il poseda, intr-un grad mai extins sau mai restrans.
Strans legat de voyeurism, este exhibitionismul. Suntem in egala masura suferinzi de el. Pe cat ne place sa privim, pe atat ne incanta si sa fim vazuti. Daca nu suntem vazuti, nu existam. Twitter, bloguri, telefoane mobile cu camera foto si video, toate astea ne ajuta sa ne vindem. Trupul si sexul. Dincolo de tot felul de beneficii, raman acestea. Plus ca ofera avantajul de a controla si retusa in permanenta imaginea pe care o dorim sa o transmitem celorlalti.
Cunosc cupluri care isi fac bloguri de cuplu. Un fel de blog al relatiei lor. Unele dintre ele sunt private, altele permit accesul tuturor. Si nu este vorba de relatii la distanta. Sunt oameni care nu-si mai pot vorbi simplu, fata in fata, care nu mai pot comunica fara internet. Oameni care ajung sa fie legati de partener prin lanturile noilor tehnologii. Care nu mai au o imagine proaspata, la prima mana, unul despre celalalt, ci una indelung retusata, prelucrata, cosmetizata. Sunt relatii care supravietuiesc asa. Care altfel ar muri, s-ar sufoca, s-ar tangui o vreme si s-ar stinge. Dar care primesc mereu infuzii de prospetime pentru ca cei doi reusesc sa foloseasca in avantajul lor noile tehnologii, noile metode. Nu cred ca vorbim despre un cuplu inconstient, care sa ignore faptul ca exhibarea si voyeurismul astfel practicate contin o doza destul de mare de impostura. Nu, cred ca deja cele doua tipuri de comportamente incep sa se legitimeze, sa fie acceptate ca ceva absolut necesar.
Suntem incurajati de orice sa devenim voyeuristi si exhibitionisti.
Universul intreg conspira pentru asta. Tindem sa dam socoteala in orice moment, sa prezentam rapoarte, sa ne cream un anumit ambalaj. Chiar si atunci cand iubim. Chiar si atunci cand facem sex. Expunerea da greutate actelor si sentimentelor noastre. Daca nu avem martori, daca nu trezim reactii, nimic nu conteaza. Nici macar povestea in sine. Si e trist.
super