V-am promis data trecuta intalnirea cu alte cateva categorii din tipologia celor care stau cu nasucul lipit de vitrina cu bunatati, dar, din diverse motive, nu indraznesc sa intre, sa analizeze oferta si sa comande.
Se apropie timid de noi platonica. Va rog sa nu vi-o imaginati intr-o vestimentatie cenusie, cu ochii plecati si framantandu-si nervoasa degetele. Asta este deja o imagine invechita, desueta. Or, platonica a evoluat si ea. Poate sa fie sexi, in haine mulate, boema, carierista, poate sa fie oricum. Poate chiar sa nu fie virgina, dar sustine ca nu-i place sexul. Poate sa intretina relatii excelente la locul de munca, cu prietenii, poate sa fie o cocheta. Totul pana la lenjerie: patul este facut doar pentru somn, pentru nimic altceva. Nu-i e teama de iubire, doar de sexualitate. De fapt, tuturor femeilor care stiu putine despre ea sau aproape deloc le este teama. Inainte, de bine, de rau, ajungeau sa dea ochii cu cosmarul vietii lor in bratele sotului. Viata unei femei fara o casnicie nu avea niciun sens. Acum insa, ele si-au castigat dreptul la celibat. Este perfect admis, perfect legal. Si serveste drept paravanul perfect pentru a ascunde lipsa libidoului. Dar, cu cat trece timpul, cu atat frica se cimenteaza mai solid in ele. Si nici evolutia actuala spre hipersexualizare nu le vine prea mult in ajutor. Din contra, contribuie la izolare, la dezvoltarea unui sentiment al ostracizarii, al marginalizarii. De fapt, daca ma gandesc mai bine, platonica poate ca nici nu va recunoaste ca nu-i place sexul.
Ni se alatura apoi un alt tipar, cu ochii inrositi, plansi, in imbracaminte de doliu. Este ranita, cea aflata in eterna convalescenta. „Nu mai vreau sa sufar”. Probabil, candva, poate sa se fi intamplat acum doua luni sau acum cinci ani, a iubit un barbat. Acesta a parasit-o. Sau poate ca abandonul a fost de o alta natura decat cea erotica (abandon familial). Acum ea asociaza, dezvoltand un reflex pavlovian, iubirea cu suferinta. Isi asuma pozitia de victima, nu se poate desprinde din tabloul unei vieti trecute pentru a pasi pe scena prezentului. Fiind inca legata de trecut, isi refuza o noua poveste de iubire. De fapt, daca ar intalni pe cineva, ar insemna ca este obligata s-o „rupa” cu fostul. Care e inca atat de prezent in gandurile ei, incat devine de-a dreptul un prieten imaginar. Asadar, desi celibatara, asta nu inseamna ca este si singura. Fostul este legat de ea in permanenta prin fire invizibile, dar la fel de puternice ca si cum ar fi reale. Oare pe cand se va bucura si el de niste funeralii decente?
Mama eterna vine si ea, cu inima schiopatand, dar gata sa-si ofere copiii pe post de carje. Va spune „copiii mei nu vor fi niciodata de acord”. De fapt, se foloseste de acestia, se pune la adapost, in spatele lor ascunde refuzul de angajament, teama de a intalni pe cineva. In ea, isi dau mana mai multe tipuri: de la infirmiera la platonica. Prin asumarea conditiei materne, isi refuza acea parte din ea care-si pretinde dreptul la feminitate. Ce este mai trist este ca aceasta alegere, gresita, are repercusiuni pe termen lung. Copiii pot dezvolta un sentiment de culpabilitate, se pot simti sufocati, iar cand va veni momentul sa rupa cordonul afectiunii materne, o vor face violent.
Ultima, in fine, care se alatura cercului nostru, este infirmiera. Cu halat alb, stetoscop si mimica adecvata, plina de compasiune. Si asta nu este o fantezie a imaginatiei erotice masculine. Ea spune „Dau numai peste ratati. Toti depresivii imi cad in brate”. Sunt sigura ca aveti cel putin o prietena care se poate lauda cu o panoplie de barbati, sa le zicem, inadaptati. Si ca si voi v-ati intrebat uneori daca ea actioneaza ca un magnet pentru toti ranitii acestei lumi. Mai rau e ca este adevarat. Chiar i se intampla asta. O rana, o depresie, o incapacitate de orice fel este cel mai excitant lucru din lume pentru ea. Suferinta o hraneste ca o apa vie, devine nectar al zeilor. Partea proasta este ca celalalt isi va scoate la iveala curand dantura de vampir: va aspira tot ce are ea mai bun si, cand consolarile se vor fi epuizat sau cand nu va mai fi nevoie de ele, va disparea cu maxima seninatate in lumina apusului. Acum, ea va putea sa se lamenteze: „dupa tot ce am facut pentru el…”. Capcana unei astfel de conduite consta in faptul ca infirmiera confunda devotamentul cu iubirea. Devotamentul nu creeaza legaturi durabile pe taramul iubirii. El nu are sens decat ca adjuvant, de unul singur insa, dupa cum se vede, nu se dovedeste prea eficient. In plus, barbatii nu vor niste pansamente langa ei. Din contra, amestecul de bisturiu si cel de balsam se poate arata ca fiind mult mai benefic.
Cam acestea ar fi tipurile de femei care-si refuza mari bucurii si pretextele lor. Caci este vorba despre niste pretexte, mai mult sau mai putin constientizate. Nu este neaparat nevoie sa ne regasim intr-unul din tipare, dar putem recunoaste cu usurinta anumite trasaturi care ni se potrivesc, in care ne regasim. Macar o data in viata ne-am folosit umarul si am mizat prea mult pe el, macar o data ne-a fost teama, refuzand sa facem marele salt, cel putin o data ne-am mintit, spunandu-ne ca ne este bine, ca nu avem nevoie in viata noastra de nimic altceva, ca sunt lucruri mult mai importante, ca noi nu vrem par in baie si sosete ascunse in spatele canapelei. O relatie este ceva greu de realizat, implica efort, implica o munca de constructie enorma. Dar este si nebunie, vis, zbor, aripa, chiar daca franta de multe ori. Important este sa poti sa o inalti din cand in cand, sa n-o legi de pamant, sa nu-ti torni singura plumb in ea.