fbpx

Daca ai fi perfect, m-ai mai iubi?

In jurul nostru, pe strazi batute de vant, prin camere umede si in fata unor seminee in care focul sare sprintar, se plimba relatii cu fete prelungi, cu degete fine si cu trupul istovit. Relatiile se culca seara in asternuturi reci pe care le incalzesc pentru o vreme, se ridica dimineata, isi beau cafelele si isi mananca cerealele, merg la nunti si la botezuri, pleaca in vacante, sadesc copacei si garduri vii. Iar, la un moment dat, mor. Fie din cauze naturale, fie in urma unor violente si cumplite accidente de care nu auzim insa la stiri.

Sigur, in piepturile celor implicati in relatie, pe pielea lor stravezie, pe sanii ei cei plini si cei grei, scrie din cand in cand „iubire”. Asta e un cuvant scrijelit, cand ingrosat, cu caractere ferme, pe care le vede oricine si pentru care oricine poate depune marturie, cand subtirel si tremurat, cu lipsa de vigoare si hotarare. Una peste alta, exista insa un consens: in tabelul acela, impartit in doua coloane, in care constiinta ne plaseaza lucrurile si faptele, iubirea sta in categoria celor „Bune”. E bine sa iubesti. E moral. E si divin uneori.

In momentele noastre de singuratate insa, cand ne e teama sa ramanem in casa cu noi insine, cand ne vine sa ne invitam prietenii la cafea si parintii la ceai, recunoastem cu jumatate de suflet ca parca relatia pe care o avem nu are ce cauta in coloana celor „bune”. Nu ca ar fi rea. Nu ca ar fi daunatoare. Ci din alte motive, cumva mai rusinoase, mai intime, din partile noastre moi si pe care nu le expunem prea des.

Citeste si:  De ce sunt atrasi barbatii? Jocul seductiei

Intr-un astfel de moment, m-am intrebat „daca am fi puternici, am mai iubi?”. Daca ne-ar fi bine cu noi, daca am plesni de sanatate, daca obrajii ne-ar fi proaspeti si rumeni, daca privirea ne-ar fi senina si nu incercanata, daca nu am avea zone care mustesc de neputinta, de frustrare, de lipsuri, daca n-am fi betegi, daca n-am suferi, daca n-am avea cate un membru in minus sau unul frant, pe care sa-l tragem dupa noi, daca am sti sa zburam singuri, daca nu ne-am fi prabusit cel putin o data, daca n-am avea noroi pe sub vesmintele albe, am mai iubi?

Se zice, cliseistic, „el ma completeaza”. „Ea ma umple”. „El e jumatatea mea, fara el nu m-as simti intreaga”. Si se crede, poate tot cliseistic, ca starea noastra normala, inainte de iubire, e una a ciuntirii, a handicapului, a defectului. Nu suntem perfecti singuri, dar devenim impreuna. Nu suntem completi si intregi, dar ne intregim in cuplu. Si conferim acestei desavarsiri o dimensiune mistica, o amploare ontologica, latura miraculoasa a unei metamorfoze inaltatoare. Ca suntem plini de hibe, stiam deja. Intrebarea mea, pur ipotetica e aceasta: si-ar mai gasi iubirea locul intr-o lume in care am fi perfecti? Puternici, stralucitori, lipsiti de complexe, fara drame care sa pretinda o consolare, fara rani care sa isi reclame un pansament? Ar mai lua cineva leacul fara sa fie bolnav?

Citeste si:  De ce inselam femeile: Lumea de dincolo

Daca e adevarat ca „el ma completeaza”, inseamna ca sunt ciunga. Daca n-as mai fi ciunga, ci rotunda, perfecta ca o sfera, plutind in stare de beatitudine, de ce mi-as mai lega viata de cineva? Ce rol ar mai avea „iubirea” daca nu acela de accesoriu inutil? Si daca as fi perfecta, as mai face gesturi gratuite?

Privind astfel lucrurile, acea completare atat de des invocata pare ca marturia unui handicap. Si atunci completarea capata valoare terapeutica, medicinala, reparatorie. Iubirea devine doctorul la care te duci nu pentru ca esti sanatos, ci pentru ca esti bolnav. Iar sentimentele – atat de pure de la distanta – par patate de unsoarea nevoii, a necesitatii, a carpelii si a improvizatiei. Iar ideea asta, a necesarului, ma scoate din minti. Mi-as dori sa nu avem niciodata „nevoie” unul de altul. Nevoia e impuritatea din apa, e firimitura enervanta care pluteste deasupra, e rana noastra purulenta si nu mi se pare nimic inaltator in ea. Nimic divin, nimic nobil.

Citeste si:  Campania ”Planifica Neprevazutul!” continua lupta pentru reducerea numarului de sarcini nedorite in Romania

Ce e si mai trist e ca, nici dupa completare, nu suntem intregi. Avem „mai mult”, nu neaparat insa ce ne trebuia. Si atunci cautarea noastra incepe sa semene cu demersul acelor persoane care apeleaza la medicina traditionala, nu gasesc vindecare, merg apoi la farmacia naturista, numai ca li se prescriu leacurile gresite si sfarsesc in a treia saptamana la homeopat. Sa fie pilula placebo destinatia noastra finala?

Va voi intrista pe multi poate. Dar ma incapatanez sa visez la o lume in care eu, perfecta, si el, perfect, ne vom intalni si vom dormi in acelasi pat nu pentru ca mie mi-e cald la el in brate, si el se simte linistit in ale mele, nu pentru ca eu ii alung lui cosmarul, si el mie migrenele, ci pentru ca… Pentru ca…

Inca nu am un raspuns. Dar sunt sigura ca ar fi ceva splendid :).

14 Comentarii
  1. Da, e intradevar ciudat cat de convinsi suntem toti ca, fara o relatie de dragoste in viata noastra, nu suntem intregi. Si pe mine ma mira sa vad cat sens da persoana iubita fiecarei zi…dar ma si sperie ideea ca fara el, n-as mai fii asa, ca , singura, zilele mele n-ar mai avea aceeasi culoare…Oare chiar n-am mai iubi daca n-am mai avea nevoie de el/ea?

  2. Cred ca am iubi din perfectiune si pt perfectiune. Eu nu iubesc completarea mea, ci iubesc intregul lui.
    Deci, probabil ca am iubi si daca am fi perfecti si sferici!
    Foarte frumos articolul! Intrebarea lui mi-a placut si m-a facut sa ma gandesc la cel de langa mine in alti termeni ca pana acum!:)
    Da, vreau sa cred ca l-as iubi fiind perfecta, fiind el perfect, fara nevoie de intregire. Doar de asociere! 🙂

  3. \”Nimic divin\” ? Draga mea, cum poti uita ca noi nu suntem divini, nu suntem Dumnezeu? Numai el poate trai singur, el n-are nevoie de partener. Noi, oamenii, suntem pacatosi, nu exista om perfect. Oare de ce s-ar crede cineva perfect? De increzut ce e? Invata umilinta, nu e injosire, invata modestia, nu e o rusine, indulgenta, empatia, intelegerea celorlalti, acceptarea lor, invata sa accepti ca niciodata nu vei putea fi perfecta, nu le vei putea stii pe toate, si asta e foarte bine, pt. ca cu cat urci mai sus, cu atat vei fi mai singur. Chiar tu iti vei dori asta, considerandu-te mai presus ca toti. Te crezi Dumnezeu si atunci nu ai nevoie de nimeni. Altii au nevoie de tine.

  4. interesant articolul, totusi cine spune ca \”el ma intregeste\”?! doar in carti si filme am auzit replica asta… si adevarul este ca te descurci perfect si singura! ca el te face fericita si il iubesti pentru \”nu stiu ce\” asta e altceva…dar sa spui ca iubim de(scuzati expresia) handicapati ce suntem, este prea mult…nu iubesc pt ca ma completeaza, ci doar pt ca iubesc…ce sens are acum sa stam sa cautam intelesuri ascunse in sentimente? sunt oameni care iubesc persoane ce le fac rau si totusi le iubesc…

  5. F bun articolul. Felicitari! Interesant comentariu Anesiei, da \” altii au nevoie de noi\” , iar cel care se simte complet, va da si celorlalti din preaplinul lui. Toate cele bune!

  6. Salut. Anesia lasa-l pe Dumnezeu la o parte cu perfectiunea Lui cu tot, ca nu are ce cauta in articolul asta. Si lasa fata in pace pentru ca expunerea sa a fost PERFECTA. Felicitari. Este o intrebare pe care mi-am pus-o si eu destul de des:). Felicitari inca o data. Nu am mai citit de mult un articol care sa mearga asa drept la tinta. You go girl!

  7. mi-a placut mult articolul. nu am un raspuns la intrebare si probabil ca nici nu-l voi avea vreodata. dar e cel mai frumos lucru de pe lume sa iubesti.

  8. Iubirea este trecatoare si este un sentiment superficial, atata timp cat nu este un sentiment pur, ci este combinat cu diverse nevoi pe care le ai si pe care ti le poate satisface persoana pe care o iubesti. Iubirea dispare cu timpul, sau cel putin nu mai ramane nicidecum asa cum era ea in forma initiala…si forma initiala este partea cea mai frumoasa. Iubirea adevarata este cea pe care o ai pentru copilul tau, si care nu dispare niciodata, indiferent de varsta si de ce face sau ce devine copilul in viata lui.
    Probabil, sau sigur, veti spune ca nu mi-am intalnit jumatatea si de asta vorbesc asa. Poate asa este, sau poate ceilalti nu recunosc fata de ei insisi ceea ce eu am acceptat deja.

  9. Am inceput sa citesc o carte si ti-o recomand, poate iti va colora perspectiva: Adrian Nuta – Despre iubirea nonposesiva si exuberanta.
    Oamenii, viata in sine se manifesta prin interactiune – nu prin forme geometrice impecabile, constante, ci prin continua schimbare si varietate. Nemultumirile sunt puternic alimentate social, dar ce avem intr-adevar nevoie pana la urma? cred ca nu atat de mult pe cat credem.

  10. Mie una imi este foarte drag mitul androginului, asta apropo de ce spui tu cu sfera, cu cautarea intregului, cu incercarea de a ne gasi completarea. Pe de alta parte, apropo de comentariile articolului, perfecte sunt fiintele divine, care iubesc si ele, dar este vorba de un alt fel de iubire…
    Indraznesc sa spun ca mi-am intalnit \”jumatatea\” si ma minunez necontenit ce bine e; mai indraznesc sa afirm ca iubirea adevarata intre parteneri/soti nu dispare in timp in favoarea celei fata de copii, care-si are rolul ei si este cu totul diferita; si in cele din urma, in loc de raspuns la intrebare, indraznesc sa-mi exprim speranta ca, daca am fi perfecti, am iubi in perfectiunea noastra. De ce cred eu asta? Pentru ca perfectiunea ar exclude egocentrismul si atunci obligatoriu te-ai intoarce spre un alt \”perfect\”. Pentru ca ai alege asta, nu pentru ca ai avea \”nevoie\”. Evident ca vorbim ipotetic, pentru ca nu exista perfectiune decat la Cel de sus, cum bine spunea Anesia. DAR, daca am fi perfecti, eu cred ca totusi am iubi 🙂
    Mi-a placut foarte mult articolul! Din punctul meu de vedere, e cel mai bun din cate am citit pana acum pe enjoystyle.ro.

  11. Draga Iarina, eu cred ca noi toti ne nastem perfecti dar…ne ciuntim pe parcurs. Aceasta ciuntire o capatam fie dintr-o prosta indrumare, fie din vanitate proprie, fals ego, anturaj, mentalitate despre viata, ceilalti si chiar noi insine.gresita. Iar apoi….cand realizam ca suntem ciuntiti (altii nici nu realizeaza ) incepem cautarea, respectiv\” repararea\” noastra sau ma rog…intregirea

  12. Ca sarspunzi la intrebarea asta trebuie, in primul rand , sa definesti iubirea. Nu cred ca iubirea insemna completare. Chiar nu cred. Ori daca iubirea nu inseamna completare, atunci a fi perfect nu presupune a nu iubi. Si am exemple. Nu sunt perfect (tare asta…) si nu iubesc. Nu iubesc pe nimeni in sensul de partenera. Am insa un catel. Pe care il iubesc. Nu ma completeaza. Nu mi tine de cald, (bine….uneori imi tine). Ma simt bine sa l tin in brate. Daca ar putea sa ma cuprinda, probabil m as simti bine si in \”bratele\” lui. Asa ca ma gandesc ca treaba cu sfera cade. In afara de asta sunt relatii din care sar scantei, cu parteneri complet antagonici (in mare parte antagonici) si care totusi tin, dureaza.
    Cred ca iubirea e altceva…..

Lasă un răspuns la lili Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată.