Am avut dintotdeauna o idee foarte clara despre ce inseamna barbatul perfect, care sunt calitatile lui si cum se comporta el. E fidel (asta-i foarte importanta), e sensibil, dar nu plangacios, e spontan, e independent, e politicos, are un IQ muuult peste medie, are o situatie financiara cel putin buna, stie ce vrea, e direct, dar nu nesimtit, e tandru, e generos, spala vase si gateste, e mort dupa copii, e inalt si bine facut, are ochii frumosi si expresivi. Ii place sa mearga la cumparaturi, nu dupa ceasuri sau cravate, ci dupa haine. De dama. Prefera sa se uite la Sweet November (pentru a saptea oara), decat la Die Hard. Te suna de mai multe ori pe zi, dar nu ca sa te controleze. Are umor, dar nu spune bancuri non-stop. Stie ca adidasii nu merg la cravata. E punctual – in sensul ca nu intarzie la intalnirile cu tine, nu in sensul ca te grabeste cand te aranjezi pentru o seara cu prietenii. Lista ar putea continua mult si bine si mi-ar fi foarte usor sa o completez.
Si cu toata lista asta memorata am inceput sa-l caut.
Am facut cunostinta cu un brunet dragut. Parea OK, dar nu era atat de inalt pe cat mi-as fi dorit. Pai ce? Ma apuc sa fac copii pitici? Asa ca am zis pas, urmatorul la rand!
Apoi am cunoscut un tip de la pasionat de calculatoare. La prima vedere parea perfect. Inteligent, dar nu genul geek care traieste in lumea lui virtuala. Dupa cateva intalniri, mi-am dat seama ca pentru el o seara romantica inseamna o repriza de Counter Strike in retea. Deci i-am dat papucii fara regrete.
Dupa care am cunoscut un blond frumos, destept, sensibil. Nu-mi venea sa-mi cred ochilor. Gata, mi-am zis, asta e. Ei, si a tot fost el perfect pana in momentul cand ne-am mutat impreuna si am constatat ca ar prefera sa mearga pe jos pana in Pakistan decat sa dea cu aspiratorul. Asa ca mi-am luat tot si m-am mutat inapoi acasa.
Astea sunt doar trei cazuri, dar au mai fost. Numai ca ultima despartire m-a facut sa ma gandesc. Oare mai am mult de cautat? Oare nu caut degeaba? Oare exista barbatul perfect? Daca am refuzat barbati draguti doar pentru ca nu se incadrau intr-un tipar? Daca am dat cu piciorul unei relatii perfecte doar pentru ca ii lipseau cateva calitati din lista mea? M-am si vazut pe la 35 de ani singura si deprimata, maritandu-ma cu cine o fi numai sa zic ca nu imbatranesc singura. Oare barbatii astia sunt toti o apa si un pamant, sau sunt eu prea exigenta? Mi-am dat seama ca a doua varianta e cea corecta. Numai in filme, barbatii frumosi si musculosi traverseaza munti si oceane si incaseaza sute de pumni pentru a-si salva iubitele. Numai in filme, oameni de afaceri faimosi se indragostesc de femei obisnuite.
Si apoi, mi-am zis, si eu am defecte. Ma cam chinuie lenea, nici pe mine nu prea ma incanta treburile casnice, m-am cam ingrasat, nu stiu sa gatesc (deloc), si ar mai fi multe.
Dupa atatea ganduri si analize ale situatiei, mi-am sunat iubitul si m-am mutat iar la el. M-am uitat mai bine la el. Si am vazut ca, de fapt, este perfect. Este perfect pentru mine. E perfect pentru figura de rasfatat pe care o afiseaza cand cere un masaj, pentru ca ne amuzam impreuna de cate ori ard mancarea, pentru ca e sincer si pot vorbi orice cu el. Si pentru multe alte lucruri.
Morala: hai sa lasam pretentiile si sa ne uitam mai bine la cei de langa noi. Evident ca nu sunt perfecti, pentru ca nu exista un barbat perfect, asa cum nu exista o femeie perfecta. Toti avem defecte, unii mai multe, altii mai putine. Important e sa trecem peste ele, nu ignorandu-le, ci invatand cum sa le corectam. In doi.