O singura promisiune pot sa va fac in legatura cu romanul Septembrie in Shiraz al Daliei Sofer, aparut la editura Leda. Si anume, aceea ca se citeste usor. Extrem de usor. Stilul si tehnica narativa nu va vor pune mari probleme. Se pare ca sortii ma fac sa zabovesc printre scriitori care isi au originea in „zonele fierbinti” ale Orientului, apropiat sau mijlociu, si care tin sa vorbeasca despre asta, despre conflictele si abuzurile din regiune, despre istoria sangeroasa a ultimelor decenii. Dintre ultimii astfel de romancieri frecventati si despre care am scris si in cadrul acestei rubrici, vi-i amintesc numai pe Amos Oz si Azar Nafisi. Valorile lor sunt insa inegale. Dalia Sofer este, daca doriti, o combinatie a celor doi. Ea este o evreica ce vine din Iran.
Septembrie in ShÄ«rÄz este un roman ce porneste chiar din datele biografice ale autoarei. Prin intermediul istoriei familiei lui Isaac Amin, romanciera spune, de fapt, povestea propriei familii. Firul narativ are, in principal, trei cursuri: unul care relateaza experienta lui Isaac, gemolog si bijutier, arestat de Garzile Revolutionare, dupa revolutia care l-a adus la putere pe Khomeini, si ajuns in inchisoare, al doilea urmareste viata sotiei sale, Farnaz si a fiicei Shirin, ramase singure, si un al treilea care da glas indoielilor, temerilor si incercarilor de adaptare ale fiului Parviz, aflat la studii in New York.
Desi faptele descrise sunt abominabile, Dalia Sofer a „reusit” performanta de a ma face sa nu rezonez deloc cu personajele, pe alocuri, chiar m-a iritat. Eforturile ei de a sensibiliza cititorul sunt prea vizibile, si cumva mie imi displac autorii care isi dau povestea cu capul de pereti numai ca sa iasa sange. Daca intelegeti ce vreau sa spun. Dialogurile sunt fortate, comentariile din off (desi avem o naratiune la persoana a treia) incearca sa ma zgaltaie in zadar, neavand efectul de dramatizare scontat. De pilda, dupa ce Isaac ajunge la inchisoare, este adus in fata unui anume Mohsen, care-l interogheaza. Vocea narativa comenteaza „Cine stie ce-l asteapta si pe el aici”. Interogatoriul insusi pare desprins din filmele americane, de categoria B: „Gura! Nu va agravati situatia!”; „Nu-i atat de simplu. Va trebui sa investigam”; „Informatiile noastre ne spun ca faci destul de des calatorii in Israel. Asa este?”; „In momentul asta foarte multi factori sunt impotriva voastra.” si asa mai departe. Printre toate acestea, ne sunt servite si replici in genul „perlelor de intelepciune”: „Frate, trebuie sa inveti sa nu te gandesti la timp. Aici timpul nu inseamna nimic”, este sfatuit Isaac de un gardian.
Uneori, Dalia Sofer foloseste si tehnica flash-back-urilor, probabil pentru a da mai multa consistenta personajelor. Astfel, ne sunt relatate episoade din tineretea lui Amin, primele experiente erotice, detalii legate de preocuparile lui literare dinainte sa devina bijutier si sa iasa din saracie. In general, personajele par sa sufere de o afectare si o pretiozitate greu de digerat. Parviz, de pilda, aflat in New York pentru a studia arhitectura se simte singur – lucru destul de previzibil, de altfel – dar se simte si diferit fata de ceilalti prin faptul ca trait in alt fel de case! Pana si nostalgiile lui par patate de conventionalism. La plecarea din Teheran, tatal sau ii spusese „Ia-o inainte si pregateste America pentru noi!”. Si personajele secundare, Shahla, sora lui Isaac, si sotul ei, Keyvan, par niste sabloane umblatoare. In general, par redusi la o singura dimensiune: buni, rai, superficiali, suferinzi, inocenti, etc.
Pe langa trama schitata din conflictele de ordin social si religios (musulmani versus evrei, instariti versus saraci, educati versus ignoranti), se incearca si creionarea unei tensiuni amoroase. Astfel, intre Isaac si sotia sa s-a instalat de mai mult timp raceala si indiferenta, dar nici in acest caz tabloul nu se coloreaza convingator, iar drama pare desprinsa, iarasi, dintr-un film american. Sotul mult prea ocupat, sotia mult prea atasata de bunurile materiale si obiectele frumoase cu care si-a umplut existenta, copiii neglijati si singuratici.
Cat despre cei „rai”, in cazul de fata cei ce lucrau sau colaborau cu Garzile Revolutionare, tusele sunt din nou ingrosate inutil si neconvingator. De multe ori, cei rai trebuie sa para si mai rai prin prisma urateniei fizice. In crearea portretelor lor fizice, se insista mereu pe cate un amanunt care ar avea menirea de a sugera si mai mult lipsa de umanitate a personajelor, alienarea lor, cruzimea.
La fel de facile sunt si alegerile unor simboluri, anumite aluzii, comparatii infantile. De exemplu: „Mai tarziu, in pat, Shirin se gandise la jocul ei de Monopoly, la patratul acela din colt cu desenul unui condamnat in spatele gratiilor. Si in Monopoly inchisoarea era ceva obisnuit. Pana si cei mai buni jucatori sunt nevoiti sa lase totul balta si sa sara peste tabla de joc in acea casuta temuta, pierzand cateva ture, in timpul carora jocul continua.” sau „Menajera intra cu o tava de argint pe care o asaza pe masuta pentru cafea. Pe ea se afla setul familiar pentru cafea, din portelan galben cu motivul unei gradini – mostenit de Keyvan de la strabunicul sau, pictor la curte in timpul domniei lui Nasir al-Din Shah, din dinastia Qajar. Setul era un cadou pentru artist, la intoarcerea suveranului din Europa. Fanaz priveste setul de ceai si farfuria cu dulciuri de langa el – briose, unse cu unt si grasute, ce pareau aurii in lumina moale a lampii de pe masa – si isi spune: aici, pe tava asta se afla aspiratiile tarii dar si pierzania ei, dorinta de a fi cosmopolita si refuzul de a se vedea drept ceea ce a devenit – un imperiu care s-a micsorat cu fiecare secol ce a trecut, maretia fiindu-i depasita de cea a altor tari.”
Pe coperta a patra, sunt insirate obisnuitele laude pompoase, compuse cu exact aceleasi adjective pe care le intalnim referindu-se la alte cateva mii de carti. Printre ele, apare si cuvantul „lirism”. Cartea Daliei Sofer nu are lirism, are dulcegarii. Si inadecvari cat cuprinde. Shirin, in varsta de noua ani, gandeste in urmatorul fel: „Absenta e verisoara mortii”. Tot ea da, ca prin minune, peste dosarele de urmarire ale mai multor oameni, printre care si unchiul ei Javad, ascunse in pivnita unei colege de scoala, al carei tata lucra pentru Garzile Revolutionare. Raul este mereu absolut, nuantele, in ciuda afirmatiilor autoarei din postfata, lipsesc cu desavarsire. Erotismul atunci cand apare (idila lui Parviz cu fata unor evrei hasidici la New York) este de pension, incluzand si simbolistica florilor (cunoasteti, „albul prietenie”, „galbenul dispret”, „rosu dragoste” etc).
Incheind aici, am si eu o curiozitate: copiii din Iran, fie ei si evrei, cred in Zana Maseluta?