Dupa ce i-au fost publicate Jurnalele Monicai Lovinescu, a venit randul unui roman. „Cuvantul din cuvinte”, aparut la Humanitas, se impune ca o piesa singulara in literatura noastra. Insa destinul pe care aceasta carte l-a avut trebuie mentionat si astfel importanta acestui text va fi poate reliefata in mod adecvat. Textul a fost scris in 1955 in limba franceza. Astazi avem in fata ochilor traducerea lui Emanoil Marcu. Monica Lovinescu, pe atunci traind in Franta, a incercat publicarea lui la editura Denoel din Paris. Manuscrisul a fost insa refuzat. De ce? Pentru ca avem de-a face cu o distopie, o alegorie despre comunism. Or, in spatiul cultural francez, intelectualii de stanga se agatau inca cu putere de visul socialismului. Fie ca erau niste sustinatori moderati sau ferventi, majoritatea se inchinau idealului de stanga.
Poate ca daca aceasta carte ar fi vazut lumina tiparului atunci, cu totul altfel ar fi aratat soarta ei. Cartea avea sanse sa devina un simbol, asa cum au facut-o distopiile lui Orwell sau cele ale lui Huxley. Cum acestea ilustrau o lume plecand de la fascism, au avut sanse mai mari de acceptare. Lumea constientizaze si condamnase flagelul nazist, nu insa si pe cel comunist. In legatura cu acesta, mai existau inca iluzii, oamenii mai credeau in umanitatea principiilor sale.
Proza este una viguroasa si extrem de indrazneata din punct de vedere al compozitiei. Granita romanului ca gen literar este depasita. Nu avem un fir epic continuu, nu avem o constanta a personajelor sau a vocii narative. Cartea este impartita in 21 de capitole, lipsite de titlu si construite ca piese independente. Din acest motiv, ajung sa aiba rolul unor fise clinice, al unor radiografii, functionand ca piesele unui puzzle, relevand fatete multiple ale aceleiasi lumi. In toate, avem de-a face cu un sistem totalitar, in care societatea este organizata dupa principii, decrete, uneori chiar rugaciuni, unele mai absurde decat altele. Mereu se face referire la un trecut care a fost insa abolit de cate o revolutie, un cataclism sau o miscare ce presupune mereu o schimbare violenta. Astfel se reconstituie elementele recognoscibile ale unui sistem totalitar, care-si supune cetatenii unei supravegheri continue.
De-a lungul celor 24 de capitole, se disting cateva laitmotive, care devin simboluri ale absurdului unei organizari viciate, dezumanizante. Oricine este pasibil de pedepse, de denunturi; „veghea” si denunturile sunt evenimente normale, obligatorii si sunt norma, nu exceptia. Inca de la inceput, ni se explica: „spun eu, spun noi si trebuie sa ma explic de la bun inceput. Este eul complicitatii, este un noi al instrainarii.”. In mod bolnav, o organizare care ar trebui sa aduca un bine al colectivitatii, duce la abolirea acesteia. Comunitatea nu mai are niciun sens, legaturile dintre membri sunt amputate.
In acesta lume bolnava, reducerea la tacere a opiniei este esentiala. Astfel primii care au fost condamnati si suprimati au fost ziaristii. Cuvintele sunt elemente periculoase, care submineaza si incep si ele sa fie interzise. Oamenii nu mai pot comunica, iar limbajul amputat si saracit devine un act absurd, fara sens, iar intalnirile care cuprind mai mult de doi sunt interzise. In mod bizar, in doi are loc un schimb intens de „confesiuni” in timp ce, atunci cand se reunesc mai multe persoane, se instaleaza tacerea. Care este interzisa. Si un act atat de intim cum este cel al confesiunii este supus reglementarilor. Toti sunt obligati sa-si relateze visul de peste noapte dimineata, la pranz viata de adult, iar seara copilaria. Deja cand se instaleaza noaptea avem de-a face cu un om nou, „purificat”, exonerat prin actul povestirii. Nu va suna cunoscut acest detaliu, aceasta obsesie a omului nou, fara trecut, fara stramosi, fara amintiri, negarea radacinilor si a originilor, mai ales cand acestea sunt „nesanatoase”?
In universul discretionar, apar fiinte ciudate. Luptilul este una dintre ele, pisica tortionara, lider nevazut, dar prezent, care umple zarile la aparitie, este alta. Si viata intima este reglementata printr-un decret, o lege, o norma. Indragostitii se pot intalni de preferat in locomotive. Daca, dintr-un motiv oarecare, acest lucru nu are loc, pot opta pentru un leagan sau curtea scolii. Zambetul este ceva obligatoriu, exista, de asemenea, interdictia asupra tacerii sau asupra tipatului. De la aceasta interdictie pot capata o derogare „logodnicii”, insa o singura data in viata. Astfel personajul acestui capitol se intreaba: „Credeti ca se va duce sa ma denunte? Ca nu voi fi niciodata logodnica? Ca nu voi cunoaste niciodata odihna? Ca nu voi avea parte de un sarpe aducator de moarte? Ca voi fi condamnata sa rad asa toata viata, ca nu voi avea o clipa de intristare, nici macar una? Credeti, intr-adevar? E singura mea intrebare: voi avea dreptul, candva, sa fiu disperata? Macar o data?”.
Administratia se gandeste si la cei care doresc sa protesteze. Insa pana si revolta figureaza in lege, nimic nu se naste spontan, o zi speciala pentru manifestatie a fost stabilita. Totul devine automatism, se tinde spre uniformizare, spre pierderea individualitatii, spre anularea oricarui gest care poate iesi din sablon, care ameninta intr-un fel stabilimentul.
In aproape fiecare capitol, exista referiri, mentiuni la alte teritorii sau alte timpuri cand lucrurile nu erau asezate in aceasta ordine demonica. De cele mai multe ori insa, planeaza o umbra a indoielii, ca si cum exista un refuz de a mai accepta iluzia sau speranta.
La crearea contururilor acestei lumi, contribuie si stilul ales. Monica Lovinescu foloseste fraze scurte, adjectivele sunt folosite cu zgarcenie, exprimarea este concisa, seamana cu cea folosita in documente si formulare oficiale, imprumuta caracteristicile limbii de lemn. Lucrurile sunt mentionate, formulate, stipulate, nu spuse, nu scrise. Cuvintele devin biete semne, lipsite de sensuri, despuiate de semnificatii, transformate intr-un jargon functionaresc.
Cartea este cu adevarat una perfect integrata in literatura europeana a anilor ’50. Tonul este avangardist, indraznet. Speram ca istoria literara o va pune acolo unde ii este locul, recuperand macar partial o intarziere de jumatate de secol.