Cu Fragmente de Apocalipsa, romanul lui Gonzalo Torrente Ballester, aparut la Curtea veche, ne intoarcem in plina epoca de glorie a post-modernismului. Stiu ca poate sunteti obositi de experimente literare, incredibil de destepte si de intelectuale, dar care au pierdut savoarea, suculenta literaturii si care s-au risipit pe carari sterpe si care-si prezinta sinuozitatile doar ca sa ne uimeasca si sa ne scoata peri albi incercand sa le descifram. Dar, va garantez, in ciuda „Prefetei” care e de natura sa ne sperie, meta-romanul lui Torrente Ballester isi duce promisiunile la sfarsit. Da, este nemaipomenit de inteligent, da,se joaca cu toate tipologiile, toate conventiile, toate pacturile, da, incalca toate regulile, dar este primul care observa toate acestea. Este un roman care joaca, in acelasi timp, rolul de jurnal al procesului de scriere, al procesului de concepere a operei literare, ramanand insa el insusi o fictiune. Avem asadar o fictiune nu la puterea a doua, ci la puterea n, intrucat cartea se desface ca mai multe randuri de petale, urmand sa nu ajunga nicicand la un final, la un miez revelator, ci presarand pe ici, pe colo mai multe seminte, ramanand deschisa la infinit.
In „Prefata”, Torrente Ballester insusi isi prezinta cartea ca „jurnal de lucru care consemneaza un proces de creatie real, dar ca proces de creatie, de drum de la nimic la opera, nu ca opera. Altfel spus, aceasta carte nu este o creatie poetica, ci marturia unui proces de creatie dificil si, in cele din urma, esuat, un proces ale carui elemente constitutive or fi inventate (si unele chiar sunt), dar procesul nu este inventat. Fragmente de Apocalipsa nu este o opera realista, ci o marturie despre realitate.” Sa fie oare cu adevarat aceasta carte un jurnal al unui proces artistic esuat? Nici pe departe si, in cele ce urmeaza, vom vedea de ce si in ce mod. Totusi, romancierul spaniol ne promite ca vom vedea cum functioneaza mintea unui scriitor, in cazul in care am avut vreodata astfel de curiozitati. Insa celui care cauta identificare cu personajul, adica acel tip de lectura despre care Nabokov spunea in cursurile sale de literatura ca se practica prin „inima”, atunci, este mai bine sa ne abtinem de la aceasta calatorie. Cu atat mai bine, cu cat nu eram in cautarea unei astfel de desfatari.
Cartea lui Torrente Ballester are o dimensiune ludica ce nu trebuie ignorata. Se joaca in permanenta cu simbolurile, cu adevarurile istorice, cu istoria oficiala si o face intr-un mod baroc, cu luxurianta de detalii, cu o fantezie nebuna. In primul rand, locul „actiunii” este orasul fictiv Villasanta de la Estrella, situat in Galicia. Acest loc este amenintat cu o presupusa apocalipsa, profetita in izvoarele stravechi, amenintare lansata de un rege viking pe numele sau Olaf. Exista mai multe conflicte posibile, mai multe trame narative si in permanenta imaginarul nostru narator se intreaba pe care dintre ele sa-l aleaga, caruia trebuie sa-i dea mai multa greutate, ce personaje sa pastreze si la care sa renunte. Ajuns in impas, isi imagineaza o interlocutoare care, pe langa functia de critic literar si de cunoscatoare intr-ale teoriilor si subtilitatilor unei opere literare, mai joaca si functia de iubita tanara a scriitorului nostru batran. Se numeste Lenocika si este educata in spiritul cel mai ortodox al marxism-leninismului. In permanenta, dupa fiecare secventa pe care scriitorul o creeaza, ii este ceruta parerea Lenocikai care intreprinde analize extrem de lucide si foarte pertinente.
Din punct de vedere formal, meta-romanul se structureaza tinand cont de tematica fragmentelor: avem pe de o parte, capitole introduse sub titlul de „Naratiune” (I, II, III, IV, V), in care se povestesc chestiuni ce apartin domeniului fictiv, propriu-zis, sa-l numim cel de gradul 1. Exista apoi secvente care noteaza data, pentru a intari astfel impresia unui jurnal. Aici isi face auzita vocea si Lenocika. In sfarsit, exista si documentele puse la dispozitia naratorului de catre Don Justo Samaniego, cel ce are revelatia sfarsitului orasului si joaca si el, la randul sau, rolul de narator. Compozitiile acestuia sunt scrise in cursiv si poarta titlul de „secvente profetice”. Cele trei tipuri de discurs nu-si pastreaza insa puritatea si delimitarea de timp, spatiu si functionalitati intrucat se intampla deseori ca vocea narativa sa alunece dintr-unul intr-altul sau ca, printr-un element, sa existe contaminari.
Pana la urma, vocile multiplilor naratori ajung sa se contrazica una pe cealalta, sa puna stapanire pe anumite personaje si sa le denatureze destinul imaginat de naratorul initial. Exista o multime de falsuri, de „interferente”, exista chiar si detectivi si atentate puse la cale. Si toate acestea nu se intampla in mod fortat, nu este doar un esafodaj complicat si extrem de tehnic menit sa puna in evidenta subtilitati postmoderniste. Ci intr-un stil parodic, extrem de viu. Degaja acelasi farmec pe care presupun ca-l au stiintele abstracte, de pilda, atunci cand ajung in acea dimensiune palpitanta, ludica. Urmarim in timp real „cosmogonia” din mintea unui autor, procesul descris pe viu, asocierile neasteptate si, desi stim, ca si acestea sunt contrafacute, pentru ca, daca nu ar fi inventate, nu ar exista, nu ne pasa prea mult. Pentru ca scriitura lui Torrente Ballester este atat de agila incat si, daca ne vorbeste despre cusaturi, nu le vedem.
Romanul abunda in scene absurde, absolut savuroase, sau fantastice. In biroul unui traducator din daneza veche, o multime de gaini ciugulesc. Pe capul unui preot sta vesnic o sardea muribunda. Balaurul cel Urat, desi hidos, este o creatura inofensiva, blanda si care canta minunat cu toate cele sapte capete ale ei, creata special pentru a reabilita imaginea balaurilor de fiinte distrugatoare, nociva, imagine consfintita de majoritatea izvoarelor. El este imprumutat dintr-un proiect literar abandonat si „transferat” in cel prezent. Am sa va redau o scena, in care printre gaini, un personaj isi explica complexul oedipian:
„«M-am saturat de traiul la pensiune si de servitoare. Lenjeria mea e intr-un hal fara de hal, nu are cine sa-mi calce pantalonii, cine sa aiba grija de cravatele mele, nici cine sa-mi faca patul. Vai de cel singur! spune Biblia. Si e mare pacat, pentru ca doamna Dieguez, profesoara asociata de lingvistica moderna, s-ar casatori bucuroasa cu mine. Imi aminteste mereu lucrul acesta. Dar cum pot eu sa fiu de acord, atata vreme cat sunt sigur ca tata se va baga intre noi?» Chiar in acel moment, o alta gaina, tot neagra, dar cu capul gri si galben, a sarit de jos pe masa, a traversat-o fara sa ne priveasca si, dintr-un zbor scurt, a ajuns pe pervazul ferestrei alaturate, care era intredeschisa, si a disparut. Don Justo Samaniego n-a bagat-o in seama; se vede treaba ca o considera lucrul cel mai normal din lume, din care pricina am considerat de cuviinta sa ma fac ca nu observ trecerea gainii si sa raspund la intrebarea lui cu alta: «Si cum face tatal dumneavoastra ca sa va incurce?» «Vai, prietene! Prin strigate! Imi striga de dincolo de mormant: «Ce ai de gand sa faci? Sa nu te culci cu maica-ta!» Iar eu raman blocat, prada unei paralizii totale.» «Este vorba despre o voce care vine din exterior sau se naste din propria dumneavoastra constiinta?» «De ce ma intrebati asta?» « Pentru ca, in caz ca este o voce exterioara, ati putea sa va faceti rost de niste dopuri pentru urechi si sa le folositi in noaptea nuntii.» «E o voce interioara», mi-a raspuns cu tristete.»[…] Nu vreau sa devin pisalog, dar adevarul e ca o alta gaina, a treia, gri cu pete si un mot rosu foarte pitoresc, mi-a aparut in campul vizual.”
Imaginatia lui Torrente Ballester este de-a dreptul baroca si imprumuta cliseele multor genuri de scriituri, insa numai pentru a le perverti in ceva profund original, numai pentru a ironiza diferite tipuri de romane. Scepticismul si auto-ironia sunt intalnite la tot pasul. Mereu incearca sa gaseasca originea personajelor inventate, care de multe ori au punctul de plecare in realitatea fals-empirica sau in alte opere, chiar apartinand artelor vizuale. Romanul ajunge sa functioneze si ca spatiu de refugiu pentru un presupus narator care are functia de agent secret supranumit „Maestrul Urmelor ce se Bifurca”. „Lui Bond nu i-ar fi trecut prin cap sa ma caute in sanul Evului Mediu, epoca pe care n-o cunoaste”. Se indoieste de propriile personaje, iar tradarile exista chiar in procesul crearii unei fictiuni. Exista o Maica Schimbarica, al carei numei este mereu altul, ce calatoreste in Infern si ale carei relatari seamana izbitor cu imaginara calatorie a lui Dante. Elementele de fantastic, calatoriile in timp, starile cataleptice ale bonzo-ului Ferreiro, dorinta lui Pablo de a calatori in timp pana la Revolutia Franceza, convins fiind ca, daca ar impiedica uciderea lui Marat si, in consecinta, ascensiunea lui Napoleon si impunerea codului sau civil, omenirea ar avea alta soarta, mai fericita.
In scriitura lui Torrente Ballester, se regasesc idealurile anarhistilor, conspiratii in randul clericilor, povesti de dragoste intre episcopi si fete frumoase ce poarta nume elucubrante precum Esclaramunda, povesti de dragoste intre naratori si o rusoaica, ce aleg sa devina fictivi tocmai pentru ca aceasta este singura cale de a-si trai iubirea, un rege spaniol, Felipe Segundo, care tot colinda orasul si caruia i se da cuvantul numai pentru a spune cate o gluma vulgara si pentru a lauda literatura orala spaniola, spiritul si umorul extraordinare ale acestui popor, vikingii care isi instituie dominatia intr-un oras galician din secolul XX; toate acestea creeaza o textura densa, profunda, cu multiple planuri de adancime. Literaturii i se recunoaste, de altfel, de mai multe ori, valoarea compensatorie.
Pe langa faptele exclusiv epice, prind glas dilemele naratorului, pretentiile unor personaje, dorinta tuturor de a fi protagonisti, ezitarile atunci cand nu stie ce fir narativ sa urmeze. Spiritul ludic nu-l paraseste niciodata si, cu tot livrescul preocuparilor, umorul este eclatant: de pilda, isi face griji ca nu si-a imaginat din timp un loc de intalnire (fictiv) cu un personaj (la fel de fictiv): „Pe drum, mi-am dat seama ca nu ma gandisem la claustru si, din cauza asta, aveam sa ne intalnim intr-un spatiu gol sau, mai rau, intr-un claustru imaginat de don Procopio, potrivit gusturilor si preferintelor lui.” Si, cu toate greutatile, in ciuda cuvintelor care „se tarasc fara stralucire si fara muzica”, nu renunta la poveste pentru ca, in afara cuvintelor, nici el, nici Lenocika nu pot exista. Exista vreo pledoarie pentru literatura mai frumoasa decat aceasta ?