Al noulea roman al lui Salman Rushdie verifica valabilitatea unor formule legitimate anterior, fara sa se ridice insa la nivelul stabilit anterior in „Copiii din miezul noptii”.
In asteptarea faimoaselor „Versete satanice”, al caror destin a fost trambitat pe prima pagina a tuturor ziarelor mai mult sau mai putin importante de pe intregul mapamond, Polirom ne propune „Shalimar, clovnul”.
In esenta, cartea aceasta vorbeste despre schimbari, despre pervertiri, despre noile legende, care se revendica din acelasi sol, insa ne ofera un chip mutilat. Povestea include nu mai putin de jumatate de secol de istorie. Destinul lui Max Ophuls, ucis la inceputul cartii si facut sa se miste, sa traiasca si sa respire ulterior, ne plimba dintr-un Strasbourg ocupat de nazisti, plasat intr-o Alsacie scindata, intr-un Casmir sfasiat intre pakistanezi si indieni, pentru a se incheia aseptic intr-o insorita Californie globalizata.
Conflictul ce genereaza ramurile firului epic este unul simplu, dar asezonat cu rotitele mecanismului unei tragedii antice, cu referinte la cultura pop, cu legende si condimente importate din Indii.
Max Ophuls (nume imprumutat din cinematografie), student eminent, pictor talentat, barbat rafinat devine erou al Rezistentei franceze. De aici incolo, farmecul lui nu face altceva decat sa sporeasca. Pilot, evreu, singurul supravietuitor dintr-o familie ce detine o editura faimoasa, autor de succes, diplomat milionar, luptator impotriva terorismului, el se transforma intr-unul din ctitorii lumii moderne si globalizate, asa cum o cunoastem cu totii. Este prezent in toate locurile fierbinti ale istoriei de dupa cel de-al doilea razboi mondial, parcurge culturi si medii diferite cu cea mai mare lejeritate. Este un soi dubios de Superman, mult mai bine imbracat si mai scolit. Intre toate costumatiile pe care le schimba cu o viteza uimitoare, gaseste timp sa fie si ambasador SUA in India.
La ceva distanta de succesele domnului Ophuls, otrava incepe sa fie semanata in Paradis. Casmirul apare ca un loc idilic, de aici tragandu-si cartea seva, rezerva de iubire, sange si violenta ce ii va da greutate ulterior. Initial este un spatiu al tolerantei, guvernat in pace de cele noua planete „insfacatoare”, dupa cum se exprima panditul Pyarelal Kaul. Aici, oamenii se pricep foarte bine sa gateasca feluri de mancare numeroase, sa organizeze spectacole si sa discute principiile ce ghideaza mersul lucrurilor in univers, totul in sanul unei comunitati de artisti de circ si bucatari, in care pana si o casatorie intre musulmanul Shalimar, cel mai frumos baiat din lume si cel mai talentat acrobat, exceland in mersul pe franghie, si hindusa Boonyi, cea mai fermecatoare dansatoare, este acceptata.
Treptat, cele doua planete fantoma, principii ale opozitiilor de tot felul si ale haosului, Rahu si Ketu, incep sa se lupte, disputandu-si controlul asupra cerului senin al Casmirului. Profetii locului incep sa refuze comunicarea, cuvintele lor fiind incapabile sa ilustreze caracterul sangeros al celor ce vor urma, nemuritorii incep sa-si refuze nemurirea, iar casatoria celor doi tineri de 14 ani incepe sa nu mai reprezinte decat o victorie vremelnica a umanului asupra inumanului, asupra monstruosului.
Contactul cu elementul strain, perturbator, personificat in personajul lui Max Ophuls, venit sa asiste la spectacolul lui Boonyi, nu face decat sa contribuie la compromiterea definitiva a unui echilibru deja fragil. Boonyi vede in ambasadorul american pasaportul catre o viata lipsita de caznele „claustrofobiei” pe care incepuse sa le simta in micuta comunitate in care traia. Din momentul in care este smulsa din mediul ei, realizeaza faptul ca n-a facut decat sa schimbe o inchisoare pe alta, frumusetea ei este pierduta, iar ea capata toate dependentele, fizice si sufletesti, ale lumii occidentale.
Intoarsa in sat, dupa ce copila avuta cu ambasadorul ii este luata de sotia acestuia, este respinsa de cei din mijlocul carora plecase, este tratata ca o paria si izolata, statutul ei oficial fiind cel de persoana decedata. Treptat, incepe sa-si astepte deznodamantul, stie ca soarta ii este hotarata si nu face decat sa-si doreasca implinirea ei cu aceeasi inflacarare cu care odinioara isi consumase iubirea.
Intre timp, se explica mecanismul prin care cel mai frumos iubit din lume se transforma intr-un terorist, intr-un zelot cu singurul obiectiv de a-si implini razbunarea, juramantul facut. Frustrarea personajului ce poarta numele unui loc al pacii- Shalimar se numeau gradinile neasemuite ale marilor moguli si este si locul de nastere a celor doi tineri- este o oglinda pentru furia dezlantuita in vaile si muntii Casmirului de catre cele doua tabere, zugravite in culori la fel de sumbre, actionand in moduri la fel de absurde.
Din nou, istoria oprima individualul, motivand si legitimand acte ale razbunarii, iar umanul ii ofera un teren manos, pe care samanta distrugerii sa fie plantata si care se dovedeste a fi cu adevarat extrem de roditor. Iubirea si ura au forte egale si pot produce aceleasi schimbari, urnind munti de inaltimi comparabile. Semnificativ ni se pare faptul ca, in timp ce Boonyi asteapta cutitul sotului sau, cei doi comunica la fel ca atunci cand isi celebrau iubirea, cand Casmirul inflorea sub pasii lor.
Universul magic al poeziei, al legendei este alaturat unui realism dur. Predica oferita de pandit este miere alaturata sabiei din vorbele mullahului de fier Bulbul Fakh, cel care il instruieste pe Shalimar inainte ca acesta sa-si duca razbunarea la bun sfarsit. Perceptia este schimbata, fortele sunt altele, se vorbeste de un adevar care nu ajuta si nu alina, se predica „o noua iubire, una a actiunii, nu a slabiciunii sau a moleselii”. Toleranta este adusa pentru ultima data pe scena sub chipul povestii regelui Zain-ul- Abidin interpretate de trupa de actori a lui Abdullah Noman, tatal lui Shalimar, pe fundalul unui prezent al obscurului si al violentei. Insa acum iluzia si fictiunea isi afla sfarsitul.
Dupa un lung sir de asasinate, sub devizele Islamului, infaptuite in diferite puncte ale globului, din Algeria pana in Filipine, Shalimar il ucide pe Max Ophuls, aproape sub privirile fiicei acestuia.
India este copila ilegitima, copila ce isi uraste numele, ce-i refuza exotismul si toate celelalte clisee cu care rezoneaza. India nu are religie. India traieste in Los Angeles, ia lectii de box, tir si arte martiale, insa arma ei preferata e sageata (dupa cum a lui Shalimar e cutitul). Filmele porno functioneaza ca un somnifer pentru ea, e frumoasa, bogata si populara, este ceruta in casatorie de un model american, al carui nume este incapabila sa-l retina, acesta fiind „mediocritatea adusa la perfectiune”, „le dieu moyen”, baiatul din vecini la a carui aparitie suspina gospodina nord-americana.
Ignora in totalitate jumatatea casmireza a sangelui ei. Apartenenta la lumea californiana e aparenta, in vis se manifesta o revolta ciudata, atunci erup in ea forte necunoscute pe care nu stie cum sa le explice, torenti ce o fac sa vorbeasca o limba ce ii este necunoscuta. Asasinatul tatalui ei schimba totul, India isi revendica trecutul si si-l asuma, redevenind Casmira, acesta fiind numele cu care mama ei naturala o inzestrase la nastere.
Finalul romanului pare desprins din filmele hollywoodiene: cortina cade peste India pregatindu-si sageata, tintind spre un Shalimar ivit din intuneric. Scena miroase a Tarantino.
Este oare aceasta o poveste de dragoste? As zice ca nu. Dragostea este un sambure ce putrezeste incet, sufocat de multiple alte straturi, in timp ce in alte incaperi incoltesc violenta, furia, razbunarea. Acestea devin omniprezente, iar toate locurile si toate povestile devin oglinda a tuturor celorlalte.
Pe de alta parte, Rushdie isi confirma predilectia spre incercarile de recuperare ale unui paradis pierdut, spre crearea unei Indii sau a unui Casmir, in cazul de fata, sub forma unor taramuri, a unor patrii imaginare, in slujba careia pune tot arsenalul de artificii care i-au adus celebritatea. Cartea este intesata de referinte mitologice, istorice, culturale, de o luxurianta uneori ametitoare a discursului, ce ajunge sa semene unui delir. Toate acestea sunt punctate insa de ironie si de legatura mentinuta in permanenta cu prezentul, cu greselile si mersul lui, ce uneori este uluitor de asemanator unui mers pe franghie la fel de periculos ca cel executat de Shalimar.
Personajele acestui roman nu sunt cei patru protagonisti, ci locurile de unde vin ei, sub ale caror stindarde se misca si sub a caror greutate se sufoca. Shalimar este o gradina, iar Boonyi (copac), al carei nume initial este Bhoomi (pamant), schimba greutatea pamantului pe un platan. Max Ophuls este ambasadorul american si, pe deasupra, evreu, venit sa rapeasca o fata ce apartine unui musulman. Personajele sunt simboluri si imprumuta ceva din amorteala, din lipsa de lejeritate a acestora, parca isi doresc prea mult sa ne demonstreze ceva.
Romanul are vestimentatia unui thriller, cercei ce rasuna a melodrama, machiajul fabulosului si, in plus, trena grea a implacabilului imprumutat de la simpaticii greci si impodobita cu strasurile zornaitoare ale culturii pop.