„Sapunul lui Leopold Bloom”, roman de Nora Iuga, aparut in 1993, a fost reeditat anul acesta la Polirom. Este o carte densa, care se misca intr-un aer greoi, scrisa in mai multe tipuri de registre. Este o carte ca un copac bogat, apartinand unei luxuriante vegetatii stilistice. Scriitura se muta succesiv dintr-un spatiu al oniricului extrem de sofisticat intr-unul al biografiei nude. Aici se intrupeaza scriitori contemporani, unii dintre ei plecati dintre noi, readusi in fata privirilor noastre printr-un flux al constiintei sinuos. Decorul este un Bucuresti gri, decupat in cartiere muncitoresti si in intalniri ale intelectualilor, punctate de dispute si orgolii.
Este cartea unei femei care glasuieste pe rand cu vocea adolescentei si cu glasul aspru, nud al maturitatii. Acest Sapun alunecos, inselator imbraca forma unei confesiuni adresate in modul cel mai direct, in eterna cautare a autenticului. Romanul are un parcurs epic mereu lasat in suspensie, neglijat in mod voit, cu multiple planuri, unele abandonate, cu puseuri autobiografice, cu multiple divagatii, incluzand ample eseuri pe teme ca relatia artistului cu puterea si modul de a raspunde opresiunii exercitate de un regim absurd, cu evadari de un lirism greu, imbatator si reveniri bruste in spatiul gri, depersonalizat al unui cartier muncitoresc, dominat de o betoniera, ce imprumuta caractere organice.
Cartea insasi are ceva dintr-un periplu, reconstituind structural ratacirile celebrului personaj joycean pe strazile Dublinului. Suntem purtati de mana intre planuri si registre, intre voci care se amesteca si pe care este greu sa le mai distingi, suntem fortati la luciditate si, uneori, parca atata limpezime ne face privirea sa se impaienjeneasca, iar ochii ni se tulbura si ne dor. Este vina lirismului. Este vocea unei femei care se confeseaza, dincolo de orice. Este o voce care cauta sa se explice, cruda cu lumea si cu sine, care imbratiseaza si respinge pe rand. Este o voce plina de carne, exista si e tangibila. Aceasta realitate plina, „voluminoasa” este ceea ce da farmec, ceea ce constituie atractia cartii. Naratoarea discuta cu sine, cu vecinii, cu alter-ego-urile, cu literatura si scrisul, cu poetii mai tineri.
Ne vorbeste poeta ce locuieste cu sotul ei, tacutul Nino, chinuit de o sanatate subreda. Din planul acesta al „inaltimilor”, suntem adusi pe pamant de vecina Anita Oprisan, o femeie simpla si vulgara, de o naturalete palpabila, extrem de volubila comparativ cu laconismul intelectualei Nora. Doamna Oprisan este eterna vecina, bagacioasa, cea care este prezenta la toate cozile si cea care stie trecutul si povestea tuturor. Un alt plan este cel conturat de Mircea Albu, omul fara insusiri, cu un chip alb, pe care se pot scrie orice date, si de sotia sa, doamna E. Aici se mai insinueaza figura lui Nicki Barsan, artist aflat „pe val”, culme a cinismului si model de „adaptare”.
Istoria unui sapun de la cumpararea intr-o alimentara si pana la daruirea lui unui copil care nu stie ce se face cu un sapun si il mananca, declanseaza o adevarata obsesie de ordin livresc, cu consecinte in plan existential. Fiecare dintre personajele de pe palierul biografic are cate un dublu in cel fictional, care repeta gesturile si ofera motivatii de ordin ideologic „originalilor”. Astfel, se creeaza un sistem de corespondente, de referinte si aluzii care se intrepatrund. De aici, aerul aproape halucinogen, densitatea in care se misca si functioneaza acest „antiroman”.