Pentru ca din cand in cand trebuie sa dam cezarului ce-i al lui, azi va propun sa ne intoarcem privirea catre unul dintre clasicii francezi. Sigur a devenit clasic in ultima jumatate de secol, caci in vremea lui, impreuna cu colegii de generatie, ameninta sa submineze edificiul stabil, maret, cu o mina serioasa al literaturii.
Este vorba de Raymond Queneau, membru fondator al grupului Oulipo (ouvroir de litterature potentielle). Cei care au aderat la acest grup s-au supus, in scrierile lor, unor constrangeri formale care azi pot parea bizare, dar care s-au dovedit prodigioase. De exemplu, Georges Perec a scris o intreaga carte fara sa foloseasca litera „e” sau un roman in care singura vocala admisa a fost aceeasi „e”. Scriitorul oulipian s-a definit ca un sobolan care-si construieste singur labirintul din care va incerca apoi sa iasa.
Dintre romanele lui Queneau, am ales „Pierrot amicul meu”, aparut la Pandora M. Titlul ne trimite cu gandul la literatura pentru copii, iar Pierrot este o figura binecunoscuta, cel putin in mediul francez. Termenul desemna un personaj, un tip de bufon, de clovn, de mim, aparut in commedia dell’arte, cel mai longeviv, am putea spune. El combina naivitatea cu un anume bun-simt.
Vi se pare ciudata aparitia unui astfel de personaj intr-un roman din secolul XX? Ei bine, ea se justifica. Pierrot are douazeci si opt de ani si lucreaza intr-un Palat al hlizelilor, care face parte dintr-un parc de distractii parizian. Isi pierde insa slujba in urma unor incidente absolut banale si in continuare este asistentul unui fachir, sofer pentru niste animale apartinand unei gradini zoologice si potential mostenitor al mormantului unui print poldev.
Este greu sa rezumi firul narativ al romanului. Evenimentele nu par sa aiba nimic iesit din comun, desi sunt asezonate si cu o usoara tenta detectivistica. Aceasta vine din incercarea de a reconstitui un trecut care pare a iesi din banalitatea faptelor relatate pana atunci, dar care, ati ghicit, se va dovedi la fel de insignifiant in cele din urma. Toate cad in derizoriu: iubirea unui personaj inca vie dupa douazeci de ani, devotamentul altuia pentru un mormant. Nici elementul senzational care consta intr-un incendiu in care este distrus parcul de distractii nu-si afla rezolvare.
Desi personajul principal, Pierrot, se declara indragostit nu pare sa sufere prea mult atunci cand sentimentele ii sunt ignorate, atunci cand intreaga lui persoana pare sa fie ignorata. Aleasa inimii nu-i retine niciodata figura si nici numele. De altfel, mai multe personaje reactioneaza in acelasi fel. Pierrot al nostru pare sa sufere un fel de sindrom al omului invizibil. Ce uimeste este ca nu se simte doborat, accepta totul cu seninatate. El populeaza o lume plina de pseudo-mistere si o face cu inima usoara, cu pasul vioi, total lipsit de griji. La un moment dat declara ca „Mi se intampla deseori sa nu ma gandesc la nimic”, iar replica unui personaj este „Tot e mai bine decat sa nu gandesti deloc”. Cum sa nu-l iubesti pe Pierrot?
Queneau uimeste prin capacitatea lui de a lua totul in ras. De la sentimente si gravele probleme ale umanitatii la literatura. In coltul paginilor sale, planeaza mereu umbra unui suras batjocoritor si asta face deliciul cartii. Va marturisesc ca am ras copios. Limbajul ales este si el unul extrem de plastic, abunda in sinonime, are si elemente de argou si confuzii absolute delicioase. Scriitorul francez pare sa-si ia in ras insasi menirea lui. De pilda: „doamna Pradonet nu era beata, isi exprima sentimentele cu forta si culoare, exact ca un poet liric”. Acelasi personaj se declara o „fizionomista”, voind sa spuna ca are memoria chipurilor (dar nu putem sa trecem cu vederea un ecou al romanului realist cu ale sale fizionomii). Pierrot nu poate recunoaste stilul unei capele intrucat era „foarte putin priceput intr-ale arheologiei”.
Numele personajelor nu trec nici ele nebagate in seama. Prietenii lui Pierrot se numesc Paradis si Petit-Pouce. Ingrijitorul mormantului se numeste Artheme Mounnezergues, cu rezonante de cavaler medieval. Mai gasim un bulevard care se numeste Victor-Marie-Comte-Hugo.
Tot ce respira, tot ce se misca in aceasta carte pare sa fie cumva relationat de parcul de distractii. Toate resorturile pleaca si se intorc acolo, iar caracterul de superficial, de inutil, de superfluu este accentuat si de acest aspect. Viata isi pierde din greutate, activitatea umana devine insignifianta intre o ora de ras la Palatul Hlizelilor si o cursa in masinute. Filosofii sunt aici cei caror le place sa se uite sub dessous-urile doamnelor. Iar atunci cand parcul arde, vine in locul lui o gradina zoologica. Deci, nimic nu se schimba.
O surpriza a fost prezenta adjectivelor „mitocans’, „mocofans” si „badarans”. Traducatorul ne spune ca autorul francez incepuse sa studieze limba romana si astfel se explica aparitia acestor cuvinte in original. Recunosc ca aceasta a fost o intalnire unica.
Intr-adevar, in acest roman, Queneau isi zideste labirintul. Ce este insa mai distractiv este ca ne taraste si pe noi dupa el. Asa ca nu va asteptati sa va intalniti cu minotaurul, ci mai degraba cu un pechinez zeflemitor.