fbpx

Poveste de suburbie pariziana

Imi pare rau ca s-a incheiat vara pentru ca romanul despre care am sa va vorbesc astazi se poate incadra cu succes in randul cartuliilor bune de aruncat in rucsacul pentru plaja. Cu alte cuvinte, este vorba de o lectura usoara, care nu pune mari probleme nici de epica, nici de stil. Azi ca maine si poimaine de Faïza Guène, aparut la IBU Publishing, este o carte despre adolescenti, naratoarea fiind ea insasi o adolescenta. De altfel, autoarea avea 19 ani in momentul in care cartea a vazut lumina tiparului. De obicei, revistele de femei recomanda chick-lit-uri ca lecturi de vara. Insa ma gandesc ca poate v-ati plictisit de dramele amoroase si de tragediile declansate la shopping cand bluza preferata nu se mai afla pe stoc. Vocea Doriei, adolescenta de 15 ani, a fost asemanata in cateva cronici cu cea a lui Haulden din „De veghe in lanul de secara”. Aprecierea este evident exagerata, fara ca asta sa insemne ca romanul frantuzoaicei de origine algeriana ar fi o alegere neinspirata de a ne petrece cateva ore, nu prea multe, intr-o dupa-amiaza lenesa.

In primul rand, este vorba de mediul in care se desfasoara povestea. Asa cum exista muzica rap, probabil ar trebui sa existe si o literatura de cartier, o literatura care sa dea glas nazuintelor si problemelor tinerilor din suburbii. Or, in acest caz, avem de-a face cu comunitatea musulmana (algerieni, tunisieni, marocani) din suburbiile Parisului. Nu s-au tradus la noi prea multi autori venind din aceasta zona si din acest punct de vedere, aparitia lui Azi ca maine si poimaine trebuie salutata.

Citeste si:  Corfu, cea mai verde dintre insulele grecesti

Doria si povestea ei au prospetimea tipica adolescentilor, iar modul in care relateaza convinge. Povestea se naste din tensiunile Doriei cu lumea inconjuratoare, tensiuni multiplicate pe mai multe planuri. Conflictelor pe care conditia de adolescent le presupune oriunde in lume li se adauga cele ce tin de statutul social, etnis si religios. Naratoarea locuieste cu mama sa analfabeta care munceste pe un salariu de mizerie intr-un hotel Formula 1, administrat de un manager abuziv care-si dispretuieste angajatii imigranti, pe care ii persecuta si ale caror drepturi salariale le incalca in mod sistematic. Acesta ar fi firul conflictului etnic, pe care-l complica cel economic. Doria si mama ei traiesc din ajutoare sociale. Insa legatura lor cu statul francez nu se limteaza la incasarea unui cec, ci este mai incomodanta de atat. Cele doua sunt vizitate periodic de o asistenta sociala, careia Doria ii face un portret deloc flatant, si pe care o numeste mereu Du…cum-o-cheama. Angajata primariei, venita sa rezolve problemele unei comunitati-problema, este un exponent al Frantei burgheze, al unei alte ordini sociale, bine asezate, lipsita de stridente. Du…cum-o-cheama verifica nu numai modul in care cele doua magrebine evolueaza economic si se integreaza social, ci se identifica si ca barometru al starii lor de fericire.

Citeste si:  Flux de numerar vs. profit

Starea financiara precara nu este singura cu care se confrunta mama si fiica. Ele trebuie sa faca fata si traumei emotionale cauzate de abandonul patern al unui tata care a plecat in tara de origine pentru a-si gasi o alta sotie, care sa-i dea un fiu.
Nu numai Doria este cea dezamagita de realitatea de ghetou a unei Frante frumoase in imaginatie, dar gri in realitate. Naratoarea face incursiuni in trecutul parintilor ei, imigranti, cu o viziune absolut idilica asupra Frantei. Din cartea Faïzei Guène nu ne vorbeste Franta turnului Eiffel (situat, de altfel, la numai 20 de minute de mizera suburbie a eroinei noastre), nici Franta croasantelor aburinde, a vinurilor luxoase, nici Franta adolescentilor bogati si blazati din cartea unei Lolita Pille, ci mai degraba Franta buletinelor de stiri, tara revoltelor stradale de acum cativa ani, revolte sustinute de oameni care se confruntau cu acelasi tip de probleme. Magrebinii reprezinta in Hexagon o minoritate mult prea numeroasa pentru a mai fi neglijata, dar totusi una care este deseori ascunsa, ca o ruda needucata. Turistii nu viziteaza “la banlieue”, ci Montmartre.

Naratoarea este ceea ce am putea numi o rebela, o inadaptata, insa ceea ce conteaza mai mult este faptul ca e una lucida, una care analizeaza cu prospetime si umor tensiunile din jurul ei, fara emfaza si fara “poze romantice”. Doria este naturala, este fireasca, este vie. Ea surprinde datele unei lumi ostile, dar le sublimeaza prin ironie. Hamoudi – singurul ei prieten, tanti Zohra – prietena mamei ei, care poceste cu savoare “limba lui Molière, Nabil – tocilarul care o ajuta la teme, toate aceste personaje coloreaza in mod benefic un orizont dominat de spectrul saraciei si al abandonului, de incapacitatea de a crede in propriile forte, de elanurile invinse prematur.

Ceea ce e frumos este ca Faïzei Guène nu ii este teama sa isi incheie cartea intr-o nota optimista. Frantuzoaica de 19 ani arata si o parte luminoasa a vietii din suburbie, o parte care se naste din redarea gesturilor marunte, cotidiene dupa ce am fost suprasaturati cu violenta, drogurile si infractiunilor care fac parte din portretul uzual al zonei. Doria isi incheie relatarea succinta cu o promisiune, o poveste de dragoste care abia se anunta, o casnicie proaspata care promite sa vindece alte rani, o scoala noua.

Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.