fbpx

Obsesii felurite, de inceput de secol

Jun’ichiro Tanizaki este unul dintre acei scriitori care au facut trecerea in Japonia de la literatura si valorile traditionale japoneze la literatura moderna. Admirator al scrierilor unui Oscar Wilde (a si tradus, de altfel, „Portretul lui Dorian Gray” in japoneza), Edgar Allan Poe sau ale decadentilor francezi, contestat in mod previzibil, cenzurat, s-a impus dupa cel de-al doilea razboi mondial ca unul dintre cei mai mari romancieri japonezi ai secolului XX. Si poate ca, cel putin in cazul lecturii pe care v-o propun azi, intitulata Club Gourmet si aparuta la Nemira, o colectie ce reuneste sase povestiri, ar fi bine sa pastrati aceste coordonate in minte. Asta pentru a nu suferi o, sa zicem, usoara dezamagire. Prima mea intalnire cu Jun’chiro Tanizaki nu a fost, in niciun caz, una de zile mari.

Prima proza a volumului, intitulata Copiii, se desfasoara pe taramul cruzimii jocurilor de copii. Trei colegi de scoala si verisoara unuia dintre ei isi petrec timpul liber inventand jocuri bizare, unde violenta fizica se imbina cu cea psihica, fara ca morala sa intineze in vreun fel „entertainment”-ul. Manipularea si abuzul sunt aduse de copii la un mare rafinament. Nu sunt o cititoare care sa se sperie de ideea existentei unui sambure de perversiune chiar si la varste atat de fragede, insa povestirea lui Tanizaki nu m-a convins tocmai din cauza faptului ca vocea copilului-narator nu suna veridic, nu are tonalitatea vocii unui copil, observatiile si modul de a nara sunt cele proprii unui adult. Nicio clipa nu s-a creat iluzia ca as avea in fata in baietel care povesteste. Cei patru copii isi tes intrigile ludice, ce frizeaza de multe ori un erotism sado-masochist in spatiul unui conac in stil occidental, perceput ca loc al misterelor de tot felul, iar rolurile de stapan si dominat sa inverseaza cu rapiditate.

Citeste si:  Fii optimista

A doua povestire se intituleaza Secretul si spune istoria unui barbat care, aflat in cautarea unor stimuli mai puternici, a unei vieti extravagante, cu simturile tocite, se retrage intr-un templu, alegere ce ar suna cel putin bizara. Aici, el se dedica lecturilor despre magie, alchimie, blesteme si crima, de origine orientala sau occidentala. Seara, iese in oras deghizat in femeie. Transformarea il excita, machiajul si hainele imprumutate din universul feminin duc la schimbari in plan gramatical, adjectivele de gen feminin si cele de gen masculin incep si ele sa alterneze. Tonul este usor fortat, pe alocuri fals si desuet. Deghizarea este un motiv curent, folosit des in bucatile literare de acest gen. Folosindu-se de acest artificiu, personajul poate transcende limite, poate patrunde in medii in care nu ar avea acces in mod normal. Intalnirea cu o fosta iubita il face sa atinga acel grad de senzational pe care si-l dorea, dar, ca de obicei, curiozitatea si faptul ca se dovedeste incapabil sa traiasca misterul pana la capat, pun capat magiei.

Citeste si:  Organizatorii Zilelor municipiului Sf.Gheorghe pregatesc un concurs de mustati

A treia proza, Cei doi invatacei, surprinde in antiteza principiile a doua lumi: calugarii budisti, retrasi in inima muntilor pentru meditatie si rugaciune, si tentatiile lumii materiale. Asadar, vechea dihotomie corp versus spirit, demonizarea fizicului si inaltarea spirituala. Cei doi tineri ucenici cunosc tentatia, dar trebuie sa cititi cartea pentru a afla cum ii fac fata sau cum cedeaza in fata ei.

Club Gourmet, povestirea ce da si titlul volumului, ne vorbeste despre un alt gen de obsesie. De data aceasta, avem de-a face cu un club al pasionatilor de arta culinara. Nu va ganditi la niste degustatori, ci la oameni ce consuma cantitati de mancare pantagruelice. Se trezesc dimineata cu gandul la ele, iar viata si-o traiesc pentru atingerea unui absolut mai putin obisnuit: gasirea si inventarea unor feluri noi, unice, mirobolante. Descrierile unor meniuri bizare, interminabile sunt bine scrise, extrem de plastice si de sugestive. Nici antropofagia nu este straina de preocuparile ciudatului club.

A cincea povestire, Povestea domnului Auzoka, ne aduce in timpuri mai apropiate noua. De data aceasta, obiectul obsesiei il constituie corpul unei femei. Modul in care ne este ea infatisata mi s-a parut insa o idee originala. Este vorba de o actrita, a carei imagine un batran betiv o construieste din alte femei, dar si prin intermediul unor papusi gonflabile. Sanii ii regaseste la o prostituata, genunchii la alta, spatele la o tanara fata si asa mai departe. Teoria sa referitoare la esenta si la iluzie, jocul inselator si innebunitor pe care-l tese fac din aceasta bucata o lectura interesanta.

Citeste si:  Joi se deschid TIBCO si KIDEX

Ultima piesa a colectiei, Vise cu dioxid de mangan aduce o schimbare a registrului. Ni se prezinta scene domestice din viata unei familii la varsta a treia retrase pe timpul caniculei la un han si penduland intre restaurante si sieste. Naratorul este un batran ingrijorat de tensiunea arteriala. Asta nu il impiedica insa, la limita dintre realitate si vis, sa aiba halucinatii in care se imbina fragmente din „Genji Monogatari”, pe care Jun’chiro Tanizaki l-a si transpus in japoneza moderna, intocmai ca personajul sau. Povestirea are un ton de jurnal, de note meditative pe teme ca arta culinara, filmul sau teatrul, dar si pornind de la propriile excremente din vasul de toaleta.

Am avut constant, de-a lungul acestui volum, impresia ca citesc niste incercari si am sperat ca aceste bucati sa apartina primei etape de creatie a scriitorului japonez. Ele insa vin din perioade diferite, fiind scrise intre 1911 si 1955. Poate ca, intr-adevar, nu am facut cea mai buna alegere si poate ca nu sunt reprezentative pentru opera sa. Acum pot spune doar ca pot bifa o categorie. Cartea lui Tanizaki arata ce poate face un japonez cu influenta lui Poe, Wilde sau Baudelaire, cum se poate dezvolta o estetica a uratului, a fantasticului, a eroticului si a grotescului.

Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.