Nu ma dau in vant dupa SF-uri, dar imi plac distopiile. Ce sunt distopiile?, va intrebati. Si pe buna dreptate, pentru ca in dictionarul limbii romane cuvantul are doar sens de anomalie medicala. In engleza, dystopia este antonim cu utopia. O societate imaginara, carevasazica, dar nu in sensul de vis irealizabil, ci de cosmar probabil. Sigur, aici ramane de discutat de ce visele, in general, par mai irealizabile decat cosmarurile. Momentan, ma voi multumi sa constat ca asa stau lucrurile.
„Minunata lume noua” a lui Aldous Huxley e o asemenea distopie. Scrisa in anii ’30, ea prevede cu o dubioasa precizie zonele in care societatea capitalista risca sa isi dezumanizeze cetatenii. „1984”, George Orwell, e probabil cea mai celebra distopie: scris in 1948, romanul anticipeaza, cu exactitate bolnava, viitorul unui alt tip de societate, cea totalitarista.
Wikipedia zice ca filme precum „Matrixul” sau „Armata celor 12 maimute” ar fi si ele distopii. Eu cred ca ele raman SF-uri, atat vreme cat stiinta afecteaza fictiunea mai mult decat psihologia. Ce vreau sa spun e ca, spre diferenta de un SF, starea de fapt dintr-o distopie nu este consecinta unor evenimente posibile, dar improbabile, precume extraterestrii, mutatii genetice, razboaie galactice etc. Intr-o distopie, visul devine cosmar exclusiv pe mana omului, iar prognoza istorica se face ca una meteorologica, plecand de la ciclurile deja cunoscute. Evolutia sau involutia speciei, fara socuri exterioare, este ceea ce poate face o distopie interesanta.
Ma asteptam ca The Hunger Games sa fie un SF. Si, dupa cum va spuneam, nu-mi plac SF-urile. Am dat insa peste o distopie destul de interesanta. Ulterior am aflat ca e inspirat din prima parte a unei trilogii eminamente distopice, disponibila si in romaneste la Nemira (Suzanne Collins – Jocurile Foamei – 2011). S-ar putea sa-l vad candva la capitolul guilty pleasures, pentru ca filmul e facut foarte bine, dar dupa o reteta cam comerciala. Si – din cate mi s-a spus, fiindca nu am citit-o – nu se ridica la nivelul cartii. Momentan, sunt bucuros ca l-am vazut si atat.
Pentru ca, din alta perspectiva, reteta comerciala nu e deloc un lucru rau. Iti delecteaza privirea Stanley Tucci, Wes Bentley sau chiar Lenny Kravitz. Woody Harrelson nu joaca pentru Oscar, dar e pletos si blond, aproape ca nu-l recunosti. Plus fata din rolul principal, Jennifer Lawrence, in privinta careia am avut un deja-vu: inceputul din The Hunger Games pare sa continue povestea din Winters’s Bone, cu aceeasi actrita, aceeasi adolescenta orfana de tata, cu o mama depresiva si frati mai mici care trebuie protejati, descurcandu-se mai bine ca un om mare. Si, culmea, in acelasi decor de saracie lucie, din zona de padure din nordul SUA.
Ca sa nu ma pierd in detalii, despre ce e vorba: intr-un viitor care nu pare extrem de indepartat, cetatenii celor 12 „districte” care au facut, candva, greseala de a se rascula impotriva conducerii, sunt pedepsiti in felul urmator: in fiecare an, prin tragere la sorti, cate doi adolescenti, un baiat si o fata, trebuie sa participe la The Hunger Games. Jocurile foamei sunt un soi de olimpiada a supravieturii, un joc cinic din care un singur om ramane in viata. 24 de gladiatori adolescenti, prinsi intre dorinta de a supravietui si nevoia de a ucide.
Ideea in sine nu e deloc noua. Tema oamenilor care trebuie sa se ucida intre ei fara sa fie dusmani este una veche in arta si e de regasit in majoritatea situatiilor in care exista un razboi deja dat. In Hunger Games, ea se combina cu o tema la fel de veche, cea a jertfei pentru mentinerea pacii, de unde si ironia deloc futurista: copii care trebuie sa se omoare intre ei, sub stricta supraveghere a adultilor, in numele pacii pe pamant.
Nu cred ca as putea sa povestesc mai mult fara sa stric placerea celui care vrea sa vada filmul. Alegoria dintre lumea de azi, atat de preocupata sa mentina pacea incat nu mai pridideste cu razboaiele, si un mega-show al supravieturii, merita savurata. Replica de baza a filmului – „May the odds be ever in your favor” va ramane cu siguranta in istoria cinematografiei, ca un fel de noroc pe care i-l urezi sinucigasului. Iar finalul – care nu e deloc un final, pentru ca producatorii pregatesc deja partea a doua – e exact asa cum trebuie sa fie un sfarsit de film: te lasa cu mai multe intrebari decat raspunsuri.
Ceea ce vreau sa va spun, ca experienta personala, e ca filmul are capacitatea de a-si energiza spectatorul. Am avut, la capatul celor doua ore si ceva de stat pe canapea, o senzatie pe care n-o mai incercasem de cand eram mic si vedeam filme la video: nevoia de a face ceva in plus, de a lupta si de a nu ma multumi sa vietuiesc. Ceea ce a fost o traire minunata, pentru un spectator indeobste plictist, ca mine. Ca sa nu mai pun la socoteala ca, si daca ar fi fost sa raman cu melodia de generic (Abraham’s Daughter – Arcade Fire), tot as fi considerat ca am iesit in castig.
* Sursa foto: thehungergamesmovie.com