La noi, literatura practicata de autori afro-americani e prea putin cunoscuta. Si, desi cred ca o astfel de incadrare constituie o limitare, in ingustare a perceptiei si fixarea unor tinte false, sunt convinsa, totodata, ca sunt niste seve intense de descoperit in zona aceea. Asa stand lucrurile, Iubire a lui Toni Morrison (publicata la editura Art) ar constitui, cu usurinta, un bun inceput. Pentru cei interesati de premii, medalii, si etichete: Toni Morrison a fost prima scriitoare de culoare ce a primit un premiu Nobel. Acum, sa trecem la carte.
Romanul este o viermuiala de confesiuni. Ganduri dintre cele mai rusinoase expuse in toata goliciunea lor si morala aferenta lor. Actiunea se petrece intr-un orasel din Georgia unde un negru pe nume Bill Cosey a reusit, dupa cel de-al doilea razboi mondial, sa puna bazele unei statiuni pentru negri bogati. El este centrul de gravitatie in jurul caruia “alearga†actiunea atat atunci, in anii ’40, cat si in anii ’90, la multa vreme dupa decesul lui. Personaj poate respingator unora, bun rau sau rau bun, dupa cum se exprima autoarea, dar cu multa carne si multe oase. Romanul traverseaza, prin vocile care-l populeaza, epoci istorice foarte diferite intre ele: de la exuberanta postbelica la activismul anilor ’60 si miscarile de obtinere a drepturilor civile. De la jazz si senzatia de euforie care stapanea lumea recent salvata de un cataclism la violenta perioadei lui Malcolm X, Marthin Luther King si la cinismul anilor ’90.
Destinul personajelor, scriitura, sentimentul tragicului va vor aminti, probabil, de proza lui Gabriel Garcia Marquez. Cartea nu e lipsita de fiorul realismului magic. Insesi capitolele sunt alte nume pentru multiplele fatete ale lui Bill Cosey: Portretul, Prietenul, Strainul, Binefacatorul, Amantul, Sotul, Tutorele, Tatal, Fantoma.
Ura e, asa cum e si firesc, o componenta importanta a Iubirii. Tensiunile dintre personaje, conflictele, lucrurile oribile pe care si le fac unele altora si, deasupra lor, I. I. personaj care analizeaza cumva din afara, intervenind numai cat sa dea un “branci†lucrurilor atunci cand ies mult prea mult din fagasul lor normal. I. care vorbeste de dincolo de mormant, dar si I. de la Iubire. Si un final absolut spectaculos, care intoarce tabloul cu fata la noi si senzatia ca pana atunci i-am privit numai rama si spatele.
Toni Morrison are vocea vechilor povesti, cu femei si barbati care sufera si iubesc, se indoiesc si se condamna unii pe altii la singuratate si disperare, sunt lasi si se ascund, sunt oameni si se agata de false ancore, dar si curajul ideilor incomode. Romanul are un parfum “vintageâ€, ceva din culorile unei carti postale de epoca, dar ramane modern in tensiuni, in scriitura, in pluralitatea vocilor.