Ultima carte semnata Milan Kundera a aparut la Humanitas si este o carte de eseuri, reluand teme dragi autorului din lucrari ca „Arta romanului”. Nu va speriati, expunerea nu este una seaca, pur teoretica, iar cu unele dintre ideile sale s-ar putea sa fiti deja familiarizati prin intermediul romanelor. Sigur, forma difera, insa nu avem neaparat de-a face cu un scriitor care-si exprima pe aceasta cale crezul artistic, cat cu nelinistile legate de creatie si de actul creator.
Pana la ce punct este legat, printr-un misterios cordon ombilical, un scriitor de opera sa? Unde se produce ruperea, de cine este operata si in ce circumstante are ea loc?
Impartita in noua parti, lucrarea Testamente tradatepune cateva probleme legate de destinul romanului, dar si de cel al muzicii. In cele ce urmeaza, voi discuta mai ales aspectele referitoare la domeniul literar, marturisesc ca cele care se raporteaza la creatia muzicala ma depasesc. Expunerea unui portativ (si asta se intampla de mai multe ori pe parcursul cartii), comparatiile intre interpretari diferite ale aceleiasi bucati muzicale trec de pregatirea mea in domeniul muzical.
Tonul nu este insa unul detasat, ci unul personal, profund implicat, nelipsit de atingerea nostalgiei. Avem de-a face cu mai multe feluri de tradari: cele operate de editori, de traducatori, de dirijori, de contemporani, de plasari incorect facute si nu in concordanta cu principiul estetic.
Ideea care guverneaza modul in care Kundera intelege romanul este cea a estetismului absolut, prin aceasta apropiindu-se de modul in care modernii intelegeau rolul artei. Romanul este vazut ca un produs perfect autonom, care opereaza o anumita incercare gnoseologica, pe al carui taram mecanismele din lumea reala sunt anulate, anihilate. Astfel, el este definit ca „teritoriu in care judecata morala este suspendata”. In sprijinul acestei viziuni, aduce exemple din autori ca Rabelais, Rushdie sau Tolstoi. Vorbeste si el, ca si Umberto Eco in „Sase plimbari prin padurea narativa”, de pactul care trebuie sa existe intre cititor si autor. Ca cititoare, recunosc ca existenta unei astfel de legaturi peste spatiu si timp, peste orice fel de limitare, ma emotioneaza. Cand deschid un Balzac, stiu ca voi accepta tot ce-mi va spune, ca ma voi preda, fara urma de retinere, lumii sale, ca nu-i voi pune la indoiala eficienta mecanismelor dupa care functioneaza decat dupa legile inerente lor, nu imprumutate din spatiul si timpul exterior paginilor romanului, cu alte cuvinte, voi deveni o chiriasa temporara in edificiul pe care el mi-l deschide.
O alta problema pe care o pune este cea a definirii eului, a individualitatii ca misiune a romanului. Orice creatie romanesca incearca sa raspunda acestei intrebari „Cine este personajul X?”, numai ca o face in moduri diferite. De exemplu, la Dostoievski, personajele actioneaza conform unei ideologii bine articulate, fiecare actiune pe care o intreprind este motivata de aceasta, pentru a le face cunoscute resorturile scriitorul rus apeleaza la „scene”, unde aglomereaza elemente din toate planurile, dar care au functii demonstrative, subordonate unui principiu calauzitor. Flaubert, in schimb, renunta la aceste scene, la el prinde viata detaliul nesemnificativ, iar impresia de verosimilitate este mai puternica. Pe Rabelais insa nu-l preocupa deloc verosimilul, ci numai esentialul. La Tolstoi, personajele nu au inca un sistem de idei stabil, ele sunt supuse schimbarilor si oscilatiilor puternice, in timp ce la Thomas Mann, arhetipurile, miturile, mostenirile ideologice sunt cele care graiesc prin gura personajelor.
Istoria romanului, ca si cea a muzicii, este zona in care operele sunt legitimate, mai presus decat istoria culturilor nationale. Numai astfel se poate explica o viziune comuna prezenta la doi autori care respira un aer diferit, traiesc in medii diferite, nu comunica, nu sunt integrati niciunui curent artistic sau ideologii. Kundera remarca, in acest spirit, similitudinile dintre propriile sale romane si cele ale lui Carlos Fuentes.
Si merge cu aceasta idee si mai departe. Marturiseste ca, intrebat daca este comunist, el raspundea „nu, sunt romancier”. Neaga coloratura politica, mediul sau tara din care provine ca elemente cu insemnatate in destinul sau literar.
De fapt, cehul care traieste in Franta de 23 de ani, neaga aspectele benefice ale ideii de cultura nationala, sustinand ca aceasta le-a facut numai deservicii creatorilor din tarile mici. Exemplele alese de el sunt graitoare. Astfel, doi mari artisti cehi, cei mai mari in opinia sa, au fost tradati prin aceeasi perceptie. Kafka nu s-a putut integra in timpul vietii pe scena mare, a romanului european, iar Janacek a cunoscut un triumf mult prea tarziu, si acela cu pretul unui compromis rusinos, cu acceptul ca opera sa-i fie modificata, mutilata, in asa fel incat sa convina spiritului gustului comun al epocii si tarii sale. Natiunile mici, ca cea din care provine el insusi, ceha, cea poloneza, transforma izolarea si provincialismul in titluri de glorie, neajunsurile si vitregiile istoriei devin triumfuri si ruperea de ele echivaleaza cu o tradare in ochii poporului care, incearca, in cazul multor artisti, o polonizare, o romanizare etc., atunci cand acestia aleg calea exilului. Kundera ne da exemplul lui Gombrovicz, care in momentul in care a parasit Polonia, avea o singur roman, un roman excelent, „Ferdydurke”. Intreaga sa evolutie artistica nu poate si nu trebuie sa fie legata de tara in care s-a nascut. La fel stau lucrurile si cu Stravinski sau lui Nabokov. Ei nu sunt atat cetateni rusi, polonezi etc, cat cetateni ai tarii romanului, numai acolo existenta lor ca artisti trebuie sa fie motivata si elogiata.
Numele care apare cu insistenta in paginile cartii este cel al lui Kafka. Kafka si opera lui au suferit un trist sir de tradari, care au pornit de la prietenul sau, Max Brod. Acesta a fost si cel care i-a publicat operele postum. Care este vina lui Brod? Cosmetizarea, falsificarea, nerespectarea testamentului lui Kafka. In doua scrisori, acesta il ruga sa-i distruga operele dupa moartea sa. Un deziderat greu, daca nu imposibil, de implinit, in totalitate. Insa, nu neaparat faptul ca i-a publicat romanele este condamnabil din perspectiva lui Kundera, ci faptul ca nu l-a inteles. Nu i-a inteles estetica, nu i-a respectat intimitatea. Greselile lui Max Brod, intemeietor al kafkologiei, sunt greseli facute din dragoste, din elan, din entuziasm. Kafkologia, cu tot aparatul ei, se face vinovata de plasarea romancierului ceh in microcontextul biografic (cand se vorbeste despre el, nu se aduc in discutie, spre comparatie, numele altor romancieri, ci nume ale persoanelor apropiate, personajele sale fiind mereu identificate cu oameni in carne si oase), de promovarea acelei imagini ridicole, in opinia lui Kundera, de sfant (unul dintre kafkologi a spus despre Kafka enormitatea ca „a suferit pentru noi”). Max Brod este chiar autorul unui roman slab, cu cheie, (cum de altfel sunt toate romanele cu cheie), in care prietenul sau apare sub numele de Garta drept un „sfant al timpului nostru”.
Comentariile sale la adresa operei sunt la fel de neavenite, de absurde. Astfel acuzatul din „Procesul”, de pilda, este vinovat de faptul ca nu iubeste, amintind de „Strainul” lui Camus.
Brod a fost si cel care l-a promovat pe Janacek si muzica sa, insa si in acest caz a incurajat compromisul. In loc sa-i propulseze pe cei doi mari artisti cehi pe marea scena, a artei moderne europene, i-a impins si mai adanc in peisajul national, condamnandu-i la „solitudine estetica”.
Dupa kafkologie, Kundera intinde un deget acuzator spre traducatorii in limba franceza ai operei autorului „Castelului”. Acestia par sa fie incapabili sa accepte particularitatile scriiturii kafkiene, a carei voce o falsifica de dragul „stilului comun” al limbii in care traduc. Rezulta suprimarea metaforelor fenomenologice sau existentiale, pe care Kafka le prefera in detrimentul celor lirice, suprimarea repetitiilor si un vocabular imbogatit in mod artificial, dar profund nekafkian.
Un alt aspect la care se refera este amestecul detaliului biografic cand este vorba de interpretarea operei. Pe langa Kafka, aduce exemplul lui Hemingway. Profesorul Jeffrey Meyers a realizat o pseudo-analiza a operei marelui scriitor american, privita exclusiv prin prisma biografiei acestuia, reducandu-i creatia la un banal roman cu cheie.
Printre acuze si reprosuri, Milan Kundera face un elogiu acestei arte, artei romanului. Este o specie fragila, pusa in pericol de ignoranta, de istorie, dar si de dragoste, dupa cum s-a vazut din exemplele de mai sus. Veneratia, posibil mai mult decat respingerea, poate periclita destinul unei opere. Insa poate tradarea cea mai trista si pe care nu-mi este clar daca Kundera a intrevazut-o vine chiar din partea operei. Din momentul in care o fraza este scrisa, ea capata imediat autonomie. Poate fi o sustinatoare a crezurilor autorului ei, dar poate depune si marturie impotriva lui. Kundera spune undeva, spre sfarsitul eseului sau, ca scriitorul este la el acasa in opera lui, nu insa si noi, cititorii. Cred insa ca se insala. Scriitorul este doar un locatar temporar intre zidurile creatiei sale.
Un as Kundera