Extrem de mult si nu atat de aproape

Al doilea roman de succes al lui Jonathan Safran Foer, aparut la noi la Humanitas, nu a fost nici el scutit de controverse. „Extrem de tare si incredibil de aproape” i-a urmat lui „Everything’S Illuminated”, care a cunoscut si o ecranizare destul de buna. Nu este greu sa tulburi apele atunci cand iti alegi drept punct de plecare un eveniment al istoriei recente. Istorie care e inca sangeranda pentru multi, istorie pe care e greu s-o explici si s-o introduci comod intr-un manual. Iar cand esti si american si vrei sa scrii despre durerile poporului tau, lucrurile devin si mai dificile.

Oare care ar fi vocea potrivita atunci cand vrei sa scrii despre 11 septembrie? Caci acesta este evenimentul pe care si l-a ales Foer. Cum sa faci sa nu ranesti nici sensibilitatea cititorului care cu greu se poate dispensa de calitatea lui de cetatean american si, in acelasi timp, sa raspunzi si onorabil unor criterii care tin de bucataria literaturii? Orice s-ar spune despre independenta literaturii fata de orice nu e literatura, mersul acesta pe sarma este destul de dificil. Sa vedem cam in ce fel a inteles Foer sa execute aceasta acrobatie.

In primul rand, protagonistul cartii este un copil. Solutia aceasta mi se pare cea mai la indemana. Pe cine ai desemna sa spuna lucruri incomode, sa rosteasca fraze pe care orice om intreg la minte le-ar refuza? Un copil sau un nebun. Insa parca un copil sensibilizeaza mai mult. Dar Oskar nu este orice fel de copil. El si-a pierdut tatal in atentate, este sensibil si inteligent. Poate fi amuzant, dar si enervant prin pedanterie. Sufera de depresie si de atacuri de panica si are un dinte impotriva propriei mame, de care are impresia ca nu „sufera indeajuns” si de la care ar vrea sa smulga promisiunea ca nu se va mai indragosti niciodata (sa-l salutam pe micutul Oedip). De alfel, ii si marturiseste acesteia ca ar fi preferat sa fi fost ea cea prinsa intre daramaturi. De toate aceste poveri nu intentioneaza sa se elibereze, considerand ca suferinta este reactia normala si un fel de tribut ce trebuie platit celor disparuti, tatalui pierdut. Oskar gaseste o cheie si de aici incepe calatoria lui intr-un oras plin de povesti. Este convins ca daca gaseste usa pe care se presupune ca o va deschide respectiva cheie, va afla ceva fundamental legat de tatal sau.

In cautarea sa neobosita, cunoaste diverse personaje, fiecare cu povestea sa, fiecare cu rana sa. Si din cand in cand, isi provoaca singur rani. Toate aceste automutilari sunt exprimate sec, simplu, fara metafora. Eroul nu face el insusi mare caz de ele, considerandu-le, din nou, ca facand parte din normalitate. Isi enunta faptele pe acelasi ton pe care ar spune: „la pranz am mancat un mar”.

In al doilea rand, firul narativ nu prea atinge punctul fierbinte, adica ruinele lui 11 septembrie. Tatal lui Oskar ar fi putut la fel de bine sa moara calcat de o masina sau ucis de o pneumonie. Tragedia este doar un pretext (a cata oara) de a lega intre ele povestile mai multor generatii. Daca tatal lui Oskar a murit intr-un atentat terorist in 2001, sora bunicii lui a murit intr-un bombardament. Mai precis, cel de la Dresda. Numai ca cei „ramasi” in urma evenimentelor reactioneaza diferit. Daca Oskar este extrem de limbut, uneori obositor si hiperactiv, bunicul sau s-a retras in mutenie.

Acesta pur si simplu comunica folosindu-se de un creion si de un caiet. Astfel, se contureaza o a doua intriga: povestea bunicului si a celor doua surori care l-au iubit. Una dintre ele a murit la Dresda, cu cealalta s-a casatorit in America, dar a refuzat sa comunice. Cel putin nu in modul conventional. In casa lor, exista zone in care fiintele inceteaza sa existe, in care personajele se retrag, si zone in care exista. Ce e insa mai trist e faptul ca daca este uitat un obiect in regiunile de „nimic”, acesta este pierdut pe vecie. Acest fir este stropit din belsug cu realism magic, in buna traditie sud-americana. Cocktail-ul devine insa prea dulce pe alocuri.

Cele doua povesti principale, cea a lui Oskar si cea referitoare la bunici, alaturate, mi-au parut un fel de incercare de a alcatui o culegere despre diversele moduri in care oamenii reactioneaza la durere. Insa Safran Foer nu s-a multumit cu partea „scrisa”, ci a apelat si la alte modalitati, mai precis la un suport vizual. Astfel, daca se intampla sa dati peste pagini albe, fara niciun cuvant, sa nu va mirati prea tare. De asemenea, sa nu va surprinda nici fotografiile unor lucruri marunte, cu un aer aproape casnic (exceptie fiind cele de la sfarsit care ilustreaza o „cadere in sus”). Nu stiu de ce, dar cand vedeam fotografiile, aveam impresia ca mi se expune ceva aproape clinic si parca auzeam o voce care spunea „exhibit A”. Deh, cinematografia…Un alt aspect ce mi-a provocat nedumerire au fost insemnarile cu rosu, incercuirea unor cuvinte… Am incercat sa gasesc un inteles, sa descopar un tipar, un algoritm, insa in zadar. Daca cineva ma poate ajuta, va rog s-o faceti.

Parca e totusi prea mult. Si personaje excentrice, si discursuri elaborate (in scrisori), sau abia articulate (in caietul bunicului), si atatea „documente” si „probe”. Textul are prea multe carje si ajunge sa se impiedice in ele. Cu toate acestea, salut ambitia si precizez, in final (desi nu stiu cat ne ajuta), ca nu avem de-a face cu un roman, ci cu o „fictiune literara”.