Eu te-am iubit, eu te omor. Voi ma achitati sau nu

Avertisment: materialul care urmeaza contine spoilere. Asadar, daca n-ati vazut inca pelicula Amour a lui Haneke si daca sunteti genul de cinefil pe care-l intereseaza mai mult “ce se intampla” decat “cum se intampla”, poate ar fi o idee buna sa abandonati aici lectura.

Daca citim sinopsisul, putem crede ca Amour este, asa cum fals ii spune numele, despre dragoste. Termenul “amour” este atat de general incat ne asteptam la o viziune universala si universalizanta. O poveste care sa ne arate ce s-ar fi intamplat cu orice alt cuplu din literatura de dragoste europeana odata ajuns la varsta senectutii. Stiti voi, povestile se termina cu nunta, de obicei. Nu vedem cum face fata cuplul imixtiunilor de tot soiul: sociale, medicale, familiale mai niciodata. Or, un titlu ca Amour sugereaza o pledoarie: sa ne demonstreze ca dragostea invinge boala si batranetea. Pe scurt, avem doi batrani, legati intr-o casnicie extraordinara si o afectiune asijderea (cunoasteti genul: oameni care inca se mai tin de mana si-si fac complimente la varsta mersului in baston), traind intr-un extraordinar si burghez apartament parizian, avand extraordinare discutii intelectuale si extraordinare pasiuni, batrani, pe care in pofida statutului lor de fiinte extraordinare, nu-i ocolesc boala si degradarea fizica. Anne paralizeaza, iar Georges ii ramane alaturi, dedicat suta la suta, fara sa se planga, demn, pana la sfarsit. Tot ea ii cere, in perioada cat e inca lucida, dupa o interventie esuata, sa-i promita ca n-o va mai duce niciodata la spital.

Citeste si:  Ce ne deregleaza viata

Ma confesez si va spun ca, inca din timpul festivalului de la Cannes, m-am intrebat „Ce-o fi cu Haneke? A innebunit? A imbatranit? A lasat garda jos? Urmeaza o schimbare dramatica de directie? Unde-s criminalii, psihopatii, singuraticii, pianistele care-si taie clitorisul, pastorii care-si mutileaza copiii?”. Eram obisnuita cu productiile lui flagelatoare. Nu-mi imaginam ca ar fi putut regiza una de tip „balsam pentru suflet”. Apoi, modul in care media a promovat filmul a pedalat in aceeasi directie.

Ajungand sa vad filmul, am fost impresionata de farmacia lui. Ma tot gandesc la un cuvant potrivit pentru dozajul ingredientelor si nu gasesc. Unii spectatori l-au perceput intr-adevar ca unul de dragoste, ca unul inchinat devotamentului si statorniciei in fata greutatilor. Eu insa l-am perceput ca fiind pledoaria avocatului diavolului. Genial formulata, chirurgical pusa in scena. Recunosc insa, n-am priceput de la bun inceput de ce zona moale din mine a ramas intacta atunci cand ar fi trebuit sa fie intr-o splendida hemoragie lacramoasa.

Mihai ii reproseaza aici lui Haneke faptul ca toate aceste instrumente incredibil de eficient folosite – detaliile traiului in doi, apartamentul devenit personaj, jocul extraordinar al actorilor, poezia care lui i-a fost invizibila, insa mie mi-a parut coplesitoare, de aceea imi permit s-o enumar aici – au un singur scop: acela de a face crima sa para morala.

Or, daca am invatat ceva din celelalte filme ale lui Haneke, esta ca, departe de a fi un regizor bland cu noi si cu personajele sale, el foloseste vina ca instrument impotriva propriilor spectatori. Iar Amour nu face exceptie. Ambalajul poate fi inselator, amagitor intr-un mod magistral, dar esenta ramane aceeasi. Miezul dur si amar.

Citeste si:  Despre Italia

Sa ne amintim cum incepe filmul. Printr-o intrare fortata a politistilor intr-un apartament in care cadavrul unei batrane se odihneste pe patul din dormitor, inconjurat de flori. Apoi, ne trezim intr-o sala de teatru: avem in fata publicul unui concert de pian, nicio secventa cu ce e pe scena, iar odata cu asta o stanjenitoare senzatie ca ne privim in oglinda. In primele randuri, remarcam un cuplu de batrani. Ii urmarim apoi felicitandu-l pe pianist (fost elev al Annei), ulterior calatorim cu ei in autobuz spre casa, intram in apartament (a carui usa de la intrare prezinta urmele unei tentative de intrare fortata – repetand „efractia” din primele secvente). Si nu-l mai parasim.

Tot ceea ce Mihai califica drept realism nu constituie decat acumularea elementelor unei pledoarii. Iata, Georges isi iubeste sotia. Iata, o ingrijeste cu devotament. Iata-le slabiciunile, iata-le trupurile tremurande, iat-o pe Anne la dus, iata-l cum nu dezerteaza, iat-o si pe fiica lor cum nu este in stare sa confrunte situatia dramatica a mamei lor si vine cu un discurs enervant de politically correct si care dovedeste cat de putin intelege noua realitate, iata cat de subreda e casnicia ei. Iat-o pe Anne dand de inteles ca viata a fost frumoasa, iar agonia, care-o face de nerecunoscut si anuleaza ceea ce este ea, trebuie curmata. Cu orice pret. Asta e treaba apararii: sa ne atinga latura subiectiva, sa ne ofere circumstantele atenuante, sa contabilizeze instrumentarul emotional. Sa faca apel la umanitatea noastra atunci cand in joc e… crima altuia.

Citeste si:  Unde mergem diseara? 17-20 decembrie

Da, Haneke joaca murdar. Dar e doar alegerea noastra verdictul pe care i-l dam lui Georges. Ca-l scoatem basma curata si privim gestul lui final, prin care ii pune perna pe fata sotiei si apoi se sinucide, drept alegerea dificila pe care o face un om care iubeste si o iesire demna din scena sau, din contra, curatam cruzimea lui, rolul de mic dumnezeu (amintiti-va si cum isi inchide sotia in camera si incearca sa limiteze accesul fiicei la propria mama, amintiti-va si de scena cu porumbelul), de aura obiecteler si amintirilor frumoase pe care Haneke le-a aglomerat in sala de judecata. Si nu uitati, nu va spalati pe maini: ati fost spectatori. Ati stiut-o de la bun inceput, de cand v-ati oglindit in chipurile anonime ale celor de la concertul de pian. Ati vrut sa vedeti scena, ati vazut-o. In toata goliciunea si in toata forta ei manipulatoare. „Inima atat de alba”, iti mai poti pretinde inocenta?


Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.