pe neasteptate, un inger, romanul semnat de peruvianul Jaime Bayly, publicat la Nemira, are o trama simpla. Un scriitor angajeaza o menajera analfabeta, la presiunile iubitei sale. Intalnirea cu Mercedes ii va schimba viata, il va determina sa ia hotarari de care fugise mereu. Insa, in ceea ce ma priveste, mai interesanta decat povestea in sine, de altfel una care se citeste usor, o lectura agreabila, este portretul pe care-l face unei tari despre care nu stim prea multe, si anume, Peru. Intr-un interviu, scriitorul a recunoscut faptul ca personajul menajerei a fost inspirat de propria sa menajera. Numai ca, in realitate, finalul povestii acesteia nu a fost la fel de fericit precum cel din carte. Fictiunea a avut un rol compensatoriu pentru un om umil, necunoscut, poate pentru toti oamenii din acea categorie, ale caror vieti trec mereu pe langa noi, fara sa stim nimic despre ele, fara sa intrebam.
Or, tocmai despre acest lucru ne vorbeste romanul lui Bayly. Despre intersectia dintre doua lumi, doua clase sociale diferite, care se dovedeste deosebit de fructuoasa de ambele parti. Julian Beltran, naratorul si protagonistul romanului, declara de la bun inceput: „Sunt un porc. Casa mi-e o cocina. Nu o curat de luni de zile. Nimeni nu vine sa-mi faca ordine. Nu-mi place sa-mi intre oameni straini in casa.”. Scriitor nu neaparat din vocatie, ci din comoditate. Julian este un mizantrop, nu pare sa aiba prieteni, doar o iubita cu care face dragoste lunea, mereu pastrandu-si sosetele in picioare pentru ca se teme de guturai. Are un egoism pe care si-l asuma fara mari drame si fara regrete. Pare sa fie impacat cu situatia lui, putine sunt lucrurile care-l zdruncina si nu vrea sa renunte la banalul existentei sale, in care se simte in largul sau si cu care este perfect impacat. Pe langa praf, in casa sa domnesc furnicile si paianjenii, care-i plac mai mult decat tovarasia oamenilor. Scrisul ii aduce suficiente venituri incat sa nu-si faca griji in legatura cu ziua de maine. Este total lipsit de vanitate si ambitie.
Romanul este cumva impartit in doua parti. Prima, de departe mai savuroasa, se refera la strania prietenie care se leaga intre Julian si Mercedes, menajera supraponderala. Umorul abunda si nu o data m-am trezit razand datorita unor situatii care, desi redate cu economie de mijloace, starnesc cel putin un zambet. Cea de-a doua urmareste modul in care Julian, vizibil schimbat de intalnirea sa cu Mercedes si cu marinimia acesteia (ea este ingerul) incearca sa rezolve un conflict cu propriii parinti, care-l tinuse departe de acestia timp de 10 ani. Problemele din caminul familiei Beltran au toate ingredientele unui scandal (poate prea multe): incest, adulter, furtul unei mosteniri prin schimbarea testamentului. Le lipseste insa „viata” de care prima parte musteste.
Jaime Bayly este genul de scriitor care stie sa vorbeasca despre lucrurile marunte, gesturile lipsite de semnificatii ale existentei cotidiene. Mai ales in prima parte personajele sunt reduse la cateva ticuri, cateva miscari, preferinte care le definesc. De exemplu, Andrea, iubita lui Julian, lucreaza intr-o librarie, ii place proza lui Javier Maries si nu suporta persoanele care citesc Biblia si pe cele care rezolva integrame. In schimb, o iubeste pe catelusa ei Frida mai mult decat orice. La randul sau, Julian este un om caruia nu-i place sa iasa mult, ii place sa doarma tarziu si are o anumita rutina a lucrurilor din care nu-si doreste cu niciun chip sa iasa. Din cand in cand, monotonia acestei lumi care pare sa functioneze perfect, este brazdata de mici intamplari situate la limita verosimilului: Julian isi gaseste noua servitoare urinand in gradina din fata casei. O face numai si numai din respect, pentru a nu folosi toaleta „stapanului”. Mercedes este una dintre victimele discriminarilor legate de clasa si rasa: a fost dispretuita toata viata pentru ca este metisa. Acest gen de situatii nu conving prea mult. Este vizibila intentia scriitorului de a ne convinge de gradul de exploatare la care fusese supusa Mercedes. Insa, in ciuda minimalismului prozei sale, ar fi fost de dorit poate o exemplificare ceva mai convingatoare. La fel de nejustificata mi-a parut si scena in care servitoarea nu vrea sa mearga sa-si cunoasca mama, ce o vanduse cand era mica, doar pentru ca nu avea o dantura completa. Motivul sau serveste drept pretext pentru o scena amuzanta, de altfel, in care Mercedes este dusa la dentist, fuge si ulterior este adusa inapoi.
La fel de putin credibila mi s-a parut si strania asemanare intre fosta stapana a lui Mercedes si mama ei. Ambelor le plac alcoolul si telenovelele, amandoua par sa sufere schimbari bruste de dispozitie si amandoua ii suspecteaza pe Julian si pe servitoare ca sunt amanti. Uneori umorul pe care-l declanseaza cele doua personaje pare fortat, mult prea „cautat”.
Intre cele doua conflicte principale, autorul insereaza mici istorii izolate, cu personaje pasagere, fara legatura cu intriga principala, care se desfasoara in libraria in care lucreaza Andrea, situate si ele la limita credibilului. Nu neaparat asta deranjeaza, cat cliseele in care par sa abunde. De pilda, cineva, un scriitor dupa cum explica mai tarziu, intra in librarie si rupe paginile unei carti de Borges. Asta pentru ca marele autor l-a complexat in asemenea masura incat l-a determinat sa nu mai scrie.
Mi-ar fi placut sa vad mai multa „evolutie”, mai multa „miscare”. Insa ceea ce primim consta intr-o serie de personaje gata facute, reduse la o multime de clisee. Mercedes, fiind servitoare si exploatata social, trebuie neaparat sa fie buna, naiva, analfabeta, abuzata, respectuoasa si generoasa. Julian ramane egal cu sine de la inceput la sfarsit. Iar episoadele narate pentru a intari portretele personajelor sunt, de multe ori, redundante. Replicile, mai ales in a doua parte, chiar par sa imprumute din sentimentalismul de mucava al telenovelelor.
Desi are numeroase hibe, cartea lui Bayly starneste totusi interesul, poate pentru celelalte carti ale peruvianului. Cu siguranta insa nu-si merita statutul de scriitor finalist al premiului Planeta.