fbpx

Despre femei elegante, frivole si sterpe

Romanul lui Álvaro Pombo, Nud cu insula, aparut la Nemira, ne prezinta o lume ca un edificiu magnific, superb in imobilitatea si perfectiunea sa. Cineva tot acumuleaza dinamita pe parcursul intregului roman, plansand-o in punctele sale esentiale, in pilonii de sustinere. Incetul cu incetul, sunt provocate explozii care arunca in aer cate un perete, cate o fereastra. Ce ramane dupa cataclism, ramane sa descoperiti singuri.

Vocea care ne vorbeste ii apartine unei fete, al carei drum catre maturizare il urmarim de la 15 ani pana la varsta adulta. Personajul nu este ales intamplator si vocea ii suna atat de lucid incat convinge cititorii de veridicitatea observatiilor sale. Putini naratori vom mai gasi in literatura contemporana cu o asemenea aplecare spre analiza si observatie psihologica. Naratoarea noastra ii priveste pe cei din jur si ajungem sa credem ca ii si reflecta fidel. Oglinda plimbata de-a lungul unui drum devine aici o adolescenta cum putine am mai vazut.

Societatea in care se misca lumea lui Pombo este una a manierelor alese, una care se identifica mai mult prin miscari gestuale, aproape ritualice, prin”semne”, decat prin substanta. Lumea aceasta, reprezentata in principal prin femei (o mama singura, Clara, doua fiice, o matusa pe nume Lucia adorata de cateva decenii de un nordic foarte „englez”, Tom, o guvernanta nemtoaica), nu se refera niciodata la bani si la casnicii, nu are niciodata „treburi” si nu-si face griji in legatura cu supravietuirea. De ce? Pentru ca toate acestea sunt vulgare, oribil de banale, de comune, sunt preocupari tipice numai „slujnicelor”. Aceasta familie traieste intr-o casa situata pe o insula, La Maraña, la fel de izolata precum pozitia lor sociala si sufleteasca. Desi personajele ar putea parea artificiale, mult prea demonstrative, ele nu sunt totusi. Pentru ca, dincolo de imaginea glaciala pe care o opun altora, dar si lor insele, o anumita tensiune ne face sa banuim ca se ascunde ceva in spatele ceaiului baut cu religiozitate la ora cinci, in fata culturii alese, a formularilor pretioase, indelung elaborate. Ceea ce se ascunde le umanizeaza, intr-un fel, dar nu reuseste sa le salveze. Pentru ca, pana la urma, exteriorul incredibil de artificial, de rigid perverteste si lumea lor interioara. Femeile acestui roman, caci ele ocupa locul central, iar Alvaro Pombo stie sa le surprinda genial, sunt „elegante si frivole”, arogante, au ceva din maiestuosul unor statui.

Citeste si:  Redactarea scrisorii de intentie

Desi par o familie, intre ele nu se leaga acele relatii tipice, calduroase, aproape organice, ce iau nastere intre membrii aceluiasi grup. Chiar si sentimentele pe care le nutresc unele fata de celelalte par sa nu scape de filosofia grea, la care toate se pricep, de principii, de scheme rigide. Pana si la sfarsit, cand naratoarea se revolta, cand valul ii este ridicat de pe ochi, atmosfera din casa nu prinde culoarea la care ne-am fi asteptat.

Singura dintre ele care prezinta de timpuriu semne de „slabiciune” este Violeta. Ea simte, mai degraba decat sa inteleaga, ca ceva lipseste din caminul din care a crescut. Daca sora ei sustine cu tarie faptul ca lipsa unui tata, a unei prezente masculine in general, este un privilegiu, Violeta este altfel.

Despre Alvaro Pombo, distins cu multe premii literare, s-a spus ca ar fi reanimat realismul subiectiv, in genul lui Henry James. Intr-adevar, scriitorul spaniol pare sa practice un anumit tip de scriitura, de observatie psihologica luxurianta. Autorul are rabdare cu personajele sale, le dezvolta incet, le permite evolutia, mastile cad treptat. Lumea o vedem prin ochii unei adolescente care la inceput isi idealizeaza familia, este profund atasata de un mediu de care nu vrea sa se desprinda niciodata. Mama, sora, matusile au, in ceea ce o priveste, ceva din maretia unor fiinte mitologice. Universul familiei sale este unul intens patruns de propria-i superioritate. Cadrul natural sprijina mereu tensiunea existenta la nivelul relatiilor interumane, dupa moda scriitorilor din vechime.

Romanul se construieste din dihotomii, lumea pare mereu impartita in doua tabere, iar contactele dintre ele sunt mai mereu conflictuale. Astfel, avem o familie cu ocupatii nobile (desenul, pictura, muzica, filosofia) care este izolata, la propriu si la figurat pe o insula al carei relief si clima sunt la fel de salbatice si de arogante ca si membrii ce o compun. Spre sfarsitul romanului, linistea si magnifica solitudine incep sa fie tulburate de sosirea in numar din ce in ce mai mare a vilegiaturistilor, care nu inteleg si nu respecta statutul special al insulei. Ei sunt perceputi ca barbari, ca invadatori, ca „vulgari”, consumatori de omlete cu cartofi. „Vulgar” este un cuvant care apare des in conversatiile personajelor din roman. Vulgara este casatoria, vulgara este fericirea si cautarea ei, vulgara este exprimarea sentimentelor, trairea fatisa a emotiilor: „Noi toate, aici in casa vreau sa spun, n-avem sentimente […]. N-avem sentimente, avem ceva chiar mai bun in realitate: bune maniere”, afirma la un moment dat Violeta, sora mai mica a naratoarei. Femeile acestui roman traiesc dupa un cod estetic si etic al retinerii, al reprimarii care este aplicat in toate aspectele vietii lor, de la modul in care servesc ceaiul si tartele cu fructe, pana la felul in care isi parasesc barbatii. Vulgara este, dupa matusa Lucia, si masurarea timpului, iar ora este „un concept feroviar petit bourgeois”. Paternitatea este si ea anulata: „Fiindca e totuna cine ti-e tata. Eu sunt mama ta, asta conteaza. Tatii, sotii, barbatii nu conteaza, sunt intersanjabili”, ii spune mama fiicei sale de 27 de ani.

Citeste si:  Intr-un birou plin de barbati... inteligenta si frumoasa!

In antiteza cu estetica lor existentiala, apare lumea barbatilor care, de cele mai multe ori, sunt perceputi ca fiinte mult mai fecunde. Fernando, tatal care-si abandonase copiii, afirma la un moment dat despre surorile de pe insula, pe care le iubise in tinerete, ca sunt „sterpe”, subliniind artificialitatea lumii pe care o ridicasera in jurul lor. Insula, casele populate de aceste femei fascinante par o creatie perfecta, insa sintetica, ca o plasmuire a spiritului. Clopotul de sticla incepe sa se fisureze incetul cu incetul odata cu reintoarcerea lui Fernando. Iar Pombo analizeaza fiecare eveniment, oricat de marunt, fiecare stare de tranzitie, toate acestea ducand la falia din final.

Citeste si:  Retrospectiva Anonimul la Muzeul Taranului Roman

Pe langa influenta scriiturii unui Henry James, se simte ceva si din obsesia pentru detaliul exterior, pentru analizele spiralate, frecventate de un Proust. Romanul este presarat cu observatii minutioase ale sentimentelor, ale schimbarilor de dispozitie, fiecare pagina este presarata cu multiple oglinzi in care cei din jurul naratoarei sunt reflectati. Personajele iau des cuvantul, se observa si ii observa si pe ceilalti, devin ele insele oglinzi. Asa se explica abundenta perspectivelor. Naratoarea insasi afirma: „Incepeam sa-mi dau seama de inclinatia mea de a gasi emotii – ori sentimente – in sensul in care se spune ca unele persoane au inclinatii de a gasi greseli”, „Eram o intimitate constienta de mine insami. Mi-am cercetat constiinta pana tarziu.” sau „Adolescenta mea a fost o iscodire neincetata, dorinta de a vedea totul clar, de a supune totul ratiunii”. Mai tarziu, insasi matusa Lucia, in felul ei caracteristic, crud si absurd, intoarce impotriva tinerei fete ceea ce pana atunci paruse o calitate, o abilitate deosebita: „La varsta ta, […] cred ca n-ai invatat totusi, nimic, n-ai avut nici vreun sentiment, nici vreo experienta proprii. Stii ce, esti ca o oglinda, ca o suprafata reflectanta, neutra, incolora”. Se simte mereu o incercare disperata a protagonistei de a cuprinde in cuvinte neutre, lipsite de orice exaltare, lucrurile ce contraziceau ordinea lumii in care crescuse, ordine ce incepe sa fie zdruncinata din temelii odata cu adolescenta.
Cartea, oarecum statica din punct de vedere al „actiunii”, este, cu toate astea uimitor de dinamica. Pana la urma, evolutia pe care o suporta personajele este una interioara, lumea din afara nu prea intervine asupra vietii lor, insusi razboiul civil ramane undeva in spate, in fundal. Pe o insula, cu un turn singuratic, o gradina si doua case impunatoare, se sfarama destine, copiii cunosc gustul cel mai amar pe care il poate avea maturizarea. Ce poate fi mai palpitant de atat?

Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.