Tim Burton si Johnny Depp au o istorie impreuna. Iar asta le va ramane. Edward Scissorhands, Ed Wood, Charlie and the Chocolate Factory, Alice in Wonderland, Sweeney Todd: The Demon Barber of the Fleet Street au fost productii ce au consolidat relatia regizor-actor, ducand la decantarea unei retete functionale. Asadar, cand am intrat la Dark Shadows, despre al carui subiect nu aveam nicio idee, ma asteptam ca pelicula sa mearga ca… unsa. Dar nu. Nu s-a intamplat asa: am avut senzatia ca asist la o casnicie cazuta in rutina. Exista elementul gotic, exista personajul bizar, excentric (interpretat de Depp care si-a completat galeria cu inca un freak), decorurile intunecate, cruzimea care-si rade de ea insasi, bonus Helena Bonham Carter intr-un rol la fel de neortodox cum ne-am fi asteptat (o psihiatra alcoolica ce nu trateaza pe nimeni), asadar pasii repetati si exersati sunt acolo, dar ce lipseste este tocmai scanteia, sclipirea. Ca si cum cei doi s-au plictisit unul de altul, insa nu vor s-o admita.
Filmul este un remake al unui serial american de comedie gotica ce a rulat la sfarsitul anilor ’60.
Johnny Depp interpreteaza rolul lui Barnabas Collins, un dandy nascut intr-o familie bogata de aristocrati englezi stabiliti in America sfarsitului de secol XVIII, care face greseala de a seduce si abandona o vrajitoare. Drept urmare, este transformat in vampir si inchis intr-un sicriu pentru 200 de ani. Cand se trezeste in plina epoca flower power, familia lui este in ruina, la fel si castelul, si membrii care o compun sunt unul mai ciudat decat altul. Vrajitoarea este vecina lor si o prospera femeie de afaceri. De aici, cursul evenimentelor este extrem de previzibil.
Savoarea filmului o da comicul. Sa aduci vampiri in haoticii ani ’60-’70 se poate dovedi o idee cu multe recompense. Din pacate insa, de la un punct incolo, „poantele” se repeta. Doua scene mi-au retinut atentia: cand isi paraseste sicriul, Barnabas da cu ochii de celebrul M galben de la Mc Donald’s pe care se grabeste sa il califice drept simbolul lui Mefistofel. La un interviu de angajare, noua guvernanta primeste trei intrebari „capcana”: ce crede despre razboi (cel din Vietnam), ce crede despre presedinte (replica este: I haven’t met him yet) si daca isi doreste egalitatea femeilor cu barbatii. Raspunsul ei este: Heavens, no! The men would become unmanageable! (citate din memorie). Amuzant este si comicul de limbaj. Personajul lui Johnny Depp vorbeste engleza inceputului de secol XIX, insulta maxima fiind „scarnavenie”, iar „stoned” e doar un om „zidit”, nu unul „drogat”.
Filmul arata grozav. Dar este felul de mancare pe care il asteptam. E corect. Stim ca un film care-l are regizor pe Tim Burton si protagonist pe Johnny Depp va arata intr-un anume fel, va fi „vopsit” in anumite culori. La nivel de poveste insa, sta ceva mai prost. Etapele sunt previzibile, reactiile sunt cliseice, ca si cum scenaristului i-a lipsit energia de a se mai ocupa si de aspectul asta, sperand ca punctele slabe vor trece neobservate gratie „umbrelor intunecate”. Povestea aluneca prea mult peste contururile exterioare ca sa se mai preocupe si de cele interioare. Nu ajungi sa tii la personaje, sa-ti pese de ele. Sigur, Eva Green in rolul vrajitoarei emana tone de hormoni si partida de sex cu Barnabas ce are drept urmari distrugerea mobilierului si sparturi in pereti e „spectaculoasa”. Dar atat.
Ar mai fi de mentionat aparitia lui Alice Cooper ca el insusi, invitat sa cante la o petrecere de catre Barnabas si descris de acesta drept „cea mai urata femeie pe care am vazut-o vreodata”. Aproape nu observi ca au trecut 40 de ani de la lansarea sa. M-am simtit putin ca la concertul de acum cativa ani din Bucuresti, de la Romexpo, cand aparea in camasa de forta. Camasa cu pricina e prezenta si aici, cu tot efectul burlesc de rigoare.