Am o misiune dificila. Aceea de a spulbera o vraja si de a ma rupe de o iluzie. Credeti-ma, am stat si am cumpanit atent lucrurile si ma simt ca si cum ar trebui sa ma dezic de o fiinta draga mie. Ca si cum ar trebui sa am curajul sa-i spun celei mai bune prietene ca nu a aratat prea grozav la nunta ei, ca rochia era minunata, dar pantofii cam scalciati si voalul cam de plastic. Si, trebuie s-o recunoasteti, nu e o misiune usoara. Da, Alice in Tara Minunilor nu m-a facut sa lesin de bucurie. L-am vazut sambata seara si, pana duminica, indoielile mi se decantasera: e un film de 7. Gata, am spus-o. Partea grea a trecut.
Il asteptam cu nerabdare. Poate si anticipatia aceasta febrila sa fi contribuit la dezumflarea post factum. Atunci cand cazi in gaura aceea, odata cu Alice si cu alte obiecte incantatoare, vrand-nevrand, in magia 3d-ului si a scenografiei impresionante, ramai si tu vrajit. Insa, dupa ce iesi din sala, si incepi sa te gandesti, mai la rece si fara ametelile cauzate de caderile in gol, de ceainicele si cestile de ceai care ti se lipesc de retina, de capul de pisica Cheshire care pluteste in aer, asadar cand esti stapan pe simturile tale, Alice nu mai pare chiar atat de „wonderful”. Si asta pentru ca, in afara de imaginile, culorile senzationale – care te fac sa te gandesti mai mult la niste tablouri decat la un film, nu prea mai ramai cu nimic dupa vizionare. Poate cu ceva dimensiune a tragicului, pe care mai mult o intuiesti decat s-o vezi desfasurata clar, la personajul lui Johnny Depp, care-l joaca – magistral, cum altfel? – pe Palarierul cel Nebun.
Alice are acum 19 ani si se intoarce in fantezia Wonderland – devenita acum Underworld – pentru a fugi de realitatea iminenta a casatoriei ei cu un lord uratel si cu probleme de digestie. Deja obisnuita cu fantasticul (tatal ei ii spunea ca orice om trebuie sa-si imagineze sase lucruri imposibile pana la ora micului dejun), nu-si aminteste calatoria ei anterioara si e convinsa ca are parte de un vis. Noua realitate incepe sa se impuna odata cu presiunile exercitate de celelalte personaje si de noua ei misiune: aceea de a ucide un monstru pentru ca sclavia instituita de Regina de Inima Rosie sa fie in sfarsit abolita, iar Regina Alba sa domneasca in pace, dar mai ales cu gratie. Avem din pacate un scenariu atat de previzibil incat traiam filmul asteptand cu nerabdare urmatoarele aparitii ale Palarierului si dorindu-mi ca scenaristul sa-i fi dat cat mai multe replici. Intelegeti ce faceam: ma agatam de Johnny Depp, de nebunia, de spectaculosul si de tragismul lui, ca de un Superman. Numai ca Palarierul n-a zburat prea mult sau nu suficient de mult.
Mia Wasikowska nu exceleaza in rolul protagonistei Alice, dar nu stiu daca sa dau vina exclusiv pe ea pentru interpretarea liniara si cam plictisitoare. Nici scenariul nu a fost prea provocator, caci pana la urma, cea de la inceput este aproape egala cu cea de la sfarsitul peliculei. Helena Bonham Carter face un rol bun, ingrosand tusele de cruzime ale personajului, dar strecurand pe ici si pe acolo un dram de ironie si de caldura. O fi ea personajul negativ, dar tot o compatimesti putin pentru ca nu e iubita. Caci aceasta este marea drama a Reginei de Cupa. Are capul mare si nimeni nu o iubeste. Pana la urma, o primeste la curtea ei pe Alice tocmai pentru ca percepe in ea o fiinta napastuita din cauza aparentelor fizice. Mai conteaza ca toti curtenii ei se uratisera intentionat?
Un alt plus al filmului este personajul Reginei Albe, interpretat de Anne Hathaway, pe care recunosc, eu una am perceput-o mereu ca pe o “pretty faceâ€, dar cam atat. Ei, aici, Anne Hathaway da chip unui personaj asteptat de toata suflarea regatului si dorit ca fiind cel bun, dar care nu este 100% pozitiv, pana la urma. De ce nu lupta ea insasi cu monstrul: pentru ca a depus un juramant de a nu omori nicio fiinta vie. Insa se foloseste de degete de morti pentru a prepara potiuni. Regina Alba nu este “bunaâ€, este doar o mironosita, falsa pana in varful degetelelor ei fluturate cu gratie. Mi s-a parut un twist interesant: Tim Burton a dat moralitatea pe frumusete.
Per ansamblu, personajele sunt bine conturate si sunt sigura ca raman in mintea spectatorului. Itele care le leaga, relatiile din ele – acestea sunt cam firave.
Unde a schiopatat filmul: desi este o minune vizuala, desi cadrele sunt impecabile si creaturile care le populeaza fantastice, filmul lui Tim Burton este lipsit tocmai de nebunia aceea pe care o priveam ca fiind ingredientul obligatoriu al peliculelor sale. Cumva, poezia vizuala nu e suficienta pentru a salva proza scenariului. Da, Palarierul cel Nebun mai satisface pe alocuri nevoia aceasta de lirism (“Why is a raven like a writing desk?†– este intrebarea care revine obsesiv pe buzele sale), dar nu e de ajuns desi m-a facut sa-mi doresc un film care sa-l aiba ca protagonist, care sa ne arate cum a ajuns Palarierul sa fie cel Nebun, iar lumea sa fie prezentata exclusiv prin ochii sai, a caror vedere a fost viciata de mercur si poezie. As fi vrut mai mult, stiam ca Tim Burton poate mai mult.