In urma cu ceva timp, v-am facut cunostinta cu un scriitor chilian, un sud-american asadar, ale carui spirit si scriitura sunt indepartate de alti autori din aceeasi zona, scriitori care se bucura de o popularitate mult mai mare la noi. Roberto Bolaño este insa altceva. Iar surpriza a fost cu atat mai mare, iar curiozitatea pe care primul sau roman lecturat de mine mi-a trezit-o cu atat mai vie.
Astazi, continuam cu un alt roman, Nocturna in Chile, aparut tot la Curtea Veche.
Ca si in cazul lui O stea indepartata, si aici mediul predilect in care se misca personejele este cel al scriitorilor si artistilor chilieni. De data aceasta, povestea este narata de un preot catolic, aflat pe patul moarte, care rememoreaza diverse episoade ale vietii sale intr-un discurs lung, ametitor, fara prea multe momente de respiro, plimbandu-se prin epoci, sarind din America de Sud in Europa si inapoi, intersectandu-se cu destine, dand viata unor alte personaje si altor povesti, pe care le abandoneaza apoi fara niciun fel de avertisment, dand glas unor obsesii, revenind, insistand pe anumite rani, pe anumite puncte nevralgice. Preotul Sebastian Urrutia Lacroix este membru Opus Dei, dar si critic literar, sub pseudonimul H. Ibacache, si poet. „Sunt pe moarte, dar mai am inca multe de povestit”, ne anunta primul rand al cartii. Aparent, motivatia naratorului preot este una de natura etica, aceea de a corecta „discreditarea” pricinuita de un misterior „tanar imbatranit”. De fapt, intreaga relatare poate fi privita ca un pretext, ca o incercare de a se justifica in fata acestui „tanar misterios”. Batranul cleric se ridica intr-un cot, in patul sau de suferinta, si incepe sa relateze.
Povestea lui Bolaño vorbeste despre istorie, despre destinul unei tari, Chile, despre dictaturi, indiferent de orientarea lor (sunt pusi in aceeasi oala Allende, Pinochet si Castro), despre tradari, intalniri literare, artisti angajati, dar, mai presus de orice, despre literatura, despre iluziile ei, despre misterele pe care le intretine, despre ochii pe care ii inchide. Scriitorul are darul, talentul de a scoate protagonistii istoriei din situatiile obisnuite, in care ne-am obisnuit, in imaginarul colectiv sa-i plasam, si sa-i mute in contexte inedite. Cu o ironie muscatoare, adanca, Bolaño da nastere unui preot catolic, fara exces de vocatie, ce ajunge sa tina un curs de marxism unui auditoriu format din generali ai Juntei militare, printre ei aflandu-se si temutul Pinochet. Nu doar dictatorii isi dau coate in paginile lui Bolaño.
Cu acelasi simt al absurdului, chilianul ii invoca pe Pablo Neruda, ajuns in culmea gloriei literare, adulat deopotriva de critici si de poeti mediocri, imitat, pastisat, pe Ernst Junger in chip de ofiter SS aterizat in mansarda unui apatic pictor guatemalez ce contempla pana la prostratie cerul Parisului pentru a realiza apoi peisaje suprarealiste cu Ciudad de Mexico. Intelegeti acum de ce am spus ca intregul proces al constiintei intreprins de un preot catolic, critic literar si poet lipsit de talent si viziune este halucinant?
Pe langa toate acestea, la fel ca si in cazul lui O stea indepartata, naratorul este lipsit total de credibilitate. Se contrazice adeseori, nu tine prea mult la acuratetea celor povestite, in unele privinte pare complet lipsit de interes fata de lucruri care i s-au intamplat chiar lui („L-am cunoscut pe Farewell, marele Farewell, nu mai stiu exact unde, cel mai probabil acasa la el, am fost la el acasa, desi se poate la fel de bine sa ma fi preumblat pe la biroul pe care-l avea la ziar – sau prima data sa-l fi vazut la clubul al carui membru era(…)”). Nici numele mosiei acestui Farewell, cel mai cunoscut critic literar al epocii, nu si-l aminteste cu exactitate, stie doar ca purta numele uneia dintre cartile lui Huysmans. Tonul cu care povesteste se schimba adesea, este cand familiar, cand sfatos, aproape formal, utilizand chiar sintagme ce par deprinse din limbajul unui functionar, al unui politician pentru ca doua randuri mai jos sa surprinda cu un lirism extrem de bizar, de proaspat, cu imagini expresive, inedite: „Inca imi amintesc umbra sa prelingandu-se de-a lungul incaperilor casei noastre, de parca ar fi fost umbra vreunei anghile sau a vreunei nevastuici.” (era vorba despre umbra tatalui).
Alte pagini par desprinse din proza de factura fantastica, misterul si supranaturalul, sau doar sugestiile lor, se strecoara in mod absurd in imprejurari care ar putea parea ca fiind absolut banale, cotidiene. Anumite intamplari par ireale, cosmaresti (scena cu pasarile care pareau sa spuna „quien, quien, quien” intr-un sat numit Querquen, intalnirile cu diversi tarani, starea de greata profunda care-l invada uneori, vecina cu lesinul, cei doi tineri care lucrau pamantul goi.
Discursul divagheaza adesea in functie de capriciile si de interesele pasagere ale unui narator delirand. De pilda, ni se tine o intreaga prelegere despre rabdare si resemnare, ni se relateaza o poveste absurda cu un pantofar care traise pe timpul Imperiului Austro-Ungar si care avusese un vis absurd. Bolaño si naratorul sau se joaca cu noi in permanenta, ne arunca pe piste false, ne fac sa credem intr-o iluzie (in interiorul cartii, dar nu numai), pentru a ne arunca apoi in fata unei alte perspective. La un moment dat, aflat in Europa pentru a vedea cum sunt protejate bisericile de acolo de actiunea nociva a diversilor factori de mediu (in acest caz, pericolul cel mai mare il constituie gainatul de porumbei, vanati de preoti cu ajutorul soimilor), primeste o scrisoare de la cei care ii finantasera calatoria: „O scrisoare ridicola dar care parea sa ascunda de fapt o alta scrisoare, aceasta din urma necitibila, mai serioasa, si care a trezit in mine o mare preocupare desi nu stiam ce zicea scrisoarea cifrata, nici macar nu stiam daca exista cu adevarat printre randurile scrisorii ridicole o scrisoare cifrata”.
Alteori, mai ales in secventele dedicate periplului prin Europa, Bolaño abandoneaza frazele dezvoltate, bogata, cu multiple subordonate in favoarea unui stil telegrafic, concis, cu multe verbe. Ca si cum ar fi un corespondent al unui ziar.
Lui Bolaño ii place sa se joace: cu istoria literaturii (paginile abunda de nume de scriitori, chilieni, europeni, dar si antici), cu istoria, cu personalitatile, ii place sa creeze situatii absurde din punct de vedere ideologic, istoric, social, parca pentru a sublinia relativitatea tuturor sistemelor. Este un prozator care indrazneste, care alterneaza tipurile de discurs, timpurile verbale, persoana in cadrul aceleiasi fraze, ca si cum ar purta o camera de filmat ce schimba unghiul neincetat: „Iar don Salvador care la acea data trebuie ca avea mai putin de cincizeci de ani, adica binisor mai tanar si mai in putere decat mine acum, a raspuns ca da, incantat, prezinta-ma, Giovanna, iar italianca, ducesa sau contesa – care il indragea si pe scriitorul si pe diplomatul nostru – , l-a calauzit prin diverse saloane, fiecare salon dadea intr-un altul, precum niste roze mistice, iar in cel din urma salon se gasea un grup de oficiali ai Wehrmachtului si diferiti civili, in centrul atentiei tuturor acestor oameni aflandu-se capitanul Junger, erou in primul razboi mondial, autor al Furtunii de otel, Jocurilor africane, Pe falezele de marmura si Heliopolis, iar dupa ce au ascultat cateva axiome ale marelui scriitor german, printesa italiana a trecut la a-l prezenta pe scriitorul si diplomatul chilian, cu care au schimbat cateva pareri in franceza, fireste, pentru ca apoi Junger, intr-o pornire de cordialitate, sa-l intrebe pe scriitorul chilian daca era posibil sa gaseasca vreuna dintre cartile sale in franceza, la care chilianul a raspuns navalnic ca da, desigur, exista o traducere in franceza a uneia dintre cartile sale, iar daca Junger dorea sa o citeasca i-ar fi facut o deosebita placere sa i-o daruiasca; la randul lui, Junger i-a intors un zambet de multumire, au schimbat carti de vizita si si-au dat intalnire la o data ulterioara ca sa cineze or sa ia pranzul or micul dejun, fiindca Junger avea agenda incarcata de intalniri ce nu puteau fi contramandate, plus cele nepravazute ce apareau zilnic si dadeau peste cap iremediabil orice alta intalnire stabilita cu mult timp inainte, macar sa stabilim o data orientativa ca sa luam impreuna un brunch, un brunch chilian, ca sa afle si Junger ce inseamna bunatatile, ca sa nu creada Junger ca pe aici tocmai am coborat din pom, intr-un tarziu don Salvador s-a despartit de Junger si a plecat cu ducesa sau contesa sau printesa italiana, traversand in sens invers saloanele intercomunicante precum roza mistica care isi deschide petalele catre o alta roza mistica ce la randu-i isi deschide petalelel spre o alta si tot asa pana la sfarsitul vremurilor, vorbind in italiana despre Dante si despre femeile lui Dante, desi ce-ul, vreau sa spun esenta conversatiei, ar fi fost acelasi chiar daca ar fi vorbit despre D’Annunzio si curvele sale.”. Am dat acest citat atat de lung dintr-un singur motiv: este ilustrativ pentru proza lui Bolaño. Daca l-ati devorat pe acesta, atunci va vor placea si cartile sale.
De-a lungul cartii, sunt cateva obsesii la care se revine ca la un leit-motiv: „tanarul imbatranitâ€, ca un spectru al constiintei, a preotului, dar si una colectiva, a unei intregi epoci, care priveste din umbra, critica si batjocoreste („Eram cu totii mai mult sau mai putin rezonabili (mai putin tanarul imbatranit care, pe vremea aceea, numai Dumnezeu stie pe unde bantuia, prin ce vagause se varase)”, „De ceva vreme, tanarul imbatranit nu mai zice nimic, nu se mai stropseste la mine, nici la ceilalti scriitori”), Sordello, un poet provensal din Evul Mediu, o anumita pozitie a corpului sprijinit in cot, patul, febra (care par componente ale unei calatorii pe un rau involburat, cu ape repezi – Styxul?). Lumea culturii si lumea terorii, lumea artei si lumea tortionarilor, a spionilor se intrepatrund, se manjesc reciproc, nimic nu ramane fara pata in epilogul parintelui Sebastian. Adevarul se ridica la suprafata ca un cadavru, dupa cum spune Bolaño.