Copilul este in cadrul familiei si este in relatie cu familia. Lucrul acesta este implicit. Putem sa consideram ca pana la obtinerea autonomiei sale, acesta parcurge o perioada in care exista doar mama si pe care o putem asocia cu perioada intrauterina si cu cea de sugar. Ulterior, prin implicarea tatalui si a eventualilor frati, vorbim despre familie.
Este firesc atunci ca o terapie a copilului sa devina una de familie. Aceasta inseamna ca in demersul terapeutic sa existe si prezenta efectiva, activa, implicata a membrilor familiei.
Varianta ideala este de terapie a legaturilor de familie asa cum sunt ele in mod firesc. Insa, acest lucru in dinamica familiei nu este intotdeauna posibil. Putem presupune, iar experienta clinica ne arata din plin acest lucru, ca in familie vom gasi cele mai ciudate, inedite, uneori bizare, relatii. Dar aceste situatii privite din cadrul familiei sunt receptate ca facand parte din mediu. Fiecare din cei prezenti nu au aceasta imagine si raman prinsi intr-o „normalitate” a lucrurilor care din exterior poate sa fie receptata ca bizara, dar din interior ca normala.
Un simptom al copilului poate sa atraga atentia. Atunci cand copilul incepe sa aiba probleme scolare, el spune ca este ceva demn de atentie pentru toti in familie. Scoala devine o scena in care sunt proiectate relatiile de familie. Profesorii se pot intreba – si o si fac – despre ceea ce se intampla acasa. Acest „acasa” este locul spre care atentia este indreptata. Mai putin catre copil in sine, cat fata de grupul familial.
Aceasta inseamna ca grupul familial este cel care prezinta spatiul de expresie al copilului si al fiecarui membru. Fiecare persoana din gupul familial poate sa fie o persoana „in ordine”, dar grupul sa fie in „dezordine”. Aceste componente bizare se manifesta atunci cand familia este reunita. Ca este vorba de legaturi pline de suferinta, ca este vorba de aparari, de secrete, de o permanenta stare de pericol, de imposibilitatea membrilor familiei de a fi si separati sau de a avea o viata impreuna sau multe alte situatii, sunt adevarate probleme de familie care ajung la copil printr-o transmitere familiala.
Evident acest spatiu grupal nu poate sa fie rupt de cel individual. Individul si grupul raman conectati. Evolutia copilului are loc in acest spatiu care intersecteaza individualul si grupalul. Este important atunci sa ne raportam la acest spatiu astfel.
O problema scolara a copilului poate sa fie pusa, de exemplu, in raport cu autoritatea. O autoritate care este prinsa in acest joc al grupalului si care are o forma in familie. Copilul conduce relatia de autoritate de acasa la scoala. El va fi dependent de acest lucru si va incerca sa pastreze modul in care recepteaza autoritatea si in spatiul scolar.
Este necesar ca atunci cand gandim ca parinti, ca profesori, ca psihologi ceea ce se intampla cu copilul, sa luam in calcul si coordonatele familiale. Ele sunt fundamentul educational si inconstient pe care se construieste modul in care simte copilul si cum se va structura viitorul sau. Prin viitor intelegand aici nu neaparat ceea ce va profesa sau cum se vor realiza relatiile sale, ci cat de satisfacatoare vor fi acestea pentru el si eficienta pentru comunitate, familie, ceilalti oameni.
Desigur, este mai dificil sa gandesti un copil in legaturile sale familiale. Mult mai la indemana este sa il gandesti ca entitate in sine care are o problema sau o reusita personala exclusiva. A gandi copilul in legaturile familiale nu inseamna a nega autonomia sa si faptul ca este o entitate in sine. Aceasta este o alta extrema pe care o putem cu usurinta observa si care creeaza alt gen de dificultati.
Articol realizat de: psiholog-psihoterapeut Claudiu Ganciu.
Adresati autorului comentariile dumneavoastra, dand click aici.