Daca esti ingrijorat pentru partenerul tau, pentru copilul tau aceasta pune problema situatiei proprii si a legaturii. Vorbeam saptamana trecuta despre diferite dispozitive de lucru. Aceasta situatiei a grijii tale pentru ceea ce se intampla cu celalalt nu presupune in mod implicit ca celalalt sa faca o terapie individuala, proprie. Ar fi, poate, cea mai buna varianta pentru el, dar nu este in mod implicit acest lucru. Sa spunem ca sesizand starea de suferinta a celuilalt constati ca este recomandabila aceasta varianta.
Ai o discutie cu el/ea dar constati ca acesta refuza. Motivul refuzului poate sa fie foarte divers, ca este vorba despre un orgoliu (eu nu am nevoie de ajutor), ca este vorba de necunoastere, de confuzia dintre psihoterapie si psihiatrie, de o reactie de cuplu (el / ea refuza orice vine de la partener). Oricare ar fi motivul acestui refuz, el exista.
Poate exista tendinta ca aceasta situatie sa devina una de forta – sa fie incercata o pozitie de forta care nu aduce decat disconfort si cazul de evitat este cel in care pozitia de forta functioneaza iar celalalt accepta ideea. Odata acceptata terapia nu poate incepe intrucat pozitia de „violenta” va fi transferata asupra terapeutului. Atunci exista asteptarea ca terapeutul sa adopte o pozitie de forta, prin care obligatia de a fi in sedinta sa existe. Daca aceasta pozitie de forta nu exista, cu siguranta ca pacientul va constata ca are probleme presante la serviciu, ca trebuie sa plece din oras, va amana, va adopta orice pozitie care ii permite sa desfasoare o evitare prin care sa spuna: „Uite, eu vreau sa fac asta, dar am ghinion, mereu apare altceva”.
Care ar fi varianta optima? Poate ca, in afara acestei situatii de forta prin care se traseaza o limita, o bara severa intre unul si celalalt, sa apara o colaborare. Din moment ce poti observa anumite lucruri, atunci este foarte posibil ca simptomul sa fie la celalalt iar capacitatea de transformare, elaborare sa fie la cel care observa. Decat sa se imparta aceasta cerinta, poate ca este mai curand o incercare de a lua in calcul si alte variante, alte dispozitive de lucru.
Aceasta ar presupune ca cei doi sa fie de acord sa puna in discutie legatura lor. In discutia care ar conduce la o interventie pentru celalalt, alaturi de celalalt. Aceasta deoarece, simptomul sau suferinta observata, oricum am considera, din orice perspectiva teoretica, ramane intr-o relatie stransa cu legatura de cuplu. Suferinta respectiva ramane prezenta si chiar daca nu consideram ca este a legaturii ramane cu efecte negative asupra relatiei conjugale sau familiale. In aceasta situatie este de preferat sa militam pentru o terapie individuala pentru care persoana nu este pregatita sau sa facem ceea ce este posibil cautand un alt dispozitiv?
Acest efort poate parea mai mare? Sa insotesti pe celalalt, acceptand sa pui in campul relatiei propria persoana si propriile legaturi poate parea un efort prea mare. Totusi, sa ceri o terapia pentru o alta persoana, ramane un efort si mai costisitor care, de obicei nu se finalizeaza. Am intalnit si urmatoarea solicitare – o persoana isi programeaza o sedinta in care solicita o terapie pentru partenerul sau. Ea vine si solicita inclusiv in cabinet acest lucru. Motivatia personala este data de faptul ca pe ea o deranjeaza reactiile celuilalt. Evident, terapia individuala nu are loc, iar celalalt nu ajunge la eventuale sedinte.
Aici suntem intr-o situatie de cuplu in care participarea ambilor este necesara, altfel nu se pune problema sunatului pentru altcineva, a venirii pentru altcineva. Suntem intr-un plan al dispozitivului de cuplu, iar o modalitate individuala, de preferat, este exclusa.
In activitatea curenta se intalnesc tot felul de situatii, fiecare din ele sunt date de diferite contexte. Varietatea situatiilor umane este foarte diversa.
Articol realizat de: psiholog-psihoterapeut Claudiu Ganciu.
Adresati autorului comentariile dumneavoastra, dand click aici.