Cum putem evalua frecventa necesara unei terapii adecvate? Raspunsul simplu ar fi – depinde de scop. Dar daca am face o schema generala a situatiei am putea spune ca o frecventa redusa are ca scop o relatie indepartata, iar o frecventa ridicata una apropiata.
Din alte puncte de vedere am putea spune ca atunci cand pacientul ajunge o data pe saptamana sau mai rar atunci temele abordate sunt de natura externa, mai curand reale, mai curand gandite, mai curand situatii de viata care au o pondere psihologica oarecare. Daca acesta este scopul, de insotire pe parcursul unei experiente de viata deosebita. Cand situatia in care se afla persoana, pacientul este importanta atunci apare ca necesitate o frecventa redusa astfel incat se poata sa experimenteze lucrurile sale.
Pe masura ce ne apropiem de o tema a ceea ce este in sufletul pacientului, in masura in care este vorba despre cauze si nu despre situatii, despre trairi, despre cum este pacientul tema frecventei devine una in sine. Sa te vezi cu cineva o data pe saptamana devine contraproductiv. Pacientul vine, spune cateva lucruri si apoi pleaca. Apare o presiune a timpului, o nemultumire, o stare de presiune data de unicitatea relatiei. In aceste situatii pare imposibil sa ai timp sa lasi discursul propriu liber, sa lasi trairile libere.
Sa plecam de la o situatie simpla – un pacient are un vis. Acest vis este o constructie a inconstientului sau care merita atentia. Cand frecventa este rara, visul este exclus. Nici relatia si nici timpul nu permite visului sa existe desi el este important pentru pacient. Ar vrea sa-l spuna, ar vrea sa intre mai in amanunt, sa afle mai multe despre el si despre cum evolueaza lucrurile dar nimic nu-i permite. Si ca urmare va incerca sa-l uite, sa-l omita, sa nu-i dea importanta. Cum raportul intre continutul manifest ar visului, adica imaginile care construiesc visul si continutul latent adica motivele si gandurile visului sunt disproportionate in sensul ca daca relatarea visului ar fi o pagina, continutul sau latent ar fi restul cartii atunci am intelege cum o frecventa ridicata este o conditie necesara, nu si suficienta, pentru o terapie reusita.
Spatiul terapeutic este exclusiv destinat pacientului. Atunci cand un pacient decide sa faca o psihoterapie inseamna ca face ceva pentru el, in mod exclusiv pentru el. Daca el insista pentru o frecventa mai rara, unul din motivele frecvente este vinovatia, faptul ca nu-si permite sa faca ceva pentru propria persoana, ca trebuie sa faca pentru altii, ca nu are voie sa aiba grija de persoana lui. Unele persoana asociaza insasi ideea de psihoterapie cu un lux. Adica ele resimt ca a face o psihoterapie este un lux asa cum este orice ar face pentru ei insisi. De multe ori necesitatea apare ca urmare a unui simptom. Disparitia simptomului este o consecinta a psihoterapiei dar faptul ca nu se mai manifesta atat de rau atacul de panica sau ca starea depresiva este mai buna nu echivaleaza cu finalul psihoterapiei.
Pentru ca simptomul este o constructie superficiala de multe ori care poate cu usurinta sa fie „eliminat” dar nu si vindecat. Pentru ca daca este depresiv, functionarea depresiva ramane si ea se vede in esecurile pe care le are respectivul in viata sa. Psihoterapia va avea in vedere functionarea depresiva asa cum a fost in decursul timpului si vindecarea ei. Restul, ca se poate da jos din pat si merge la serviciu nu echivaleaza cu o stare de sanatate ci, in care, functionarea depresiva este mai adanca si, ca urmare, mai greu accesibila. Daca functionarea este mai curand obsesionala faptul ca reusesti sa iei o decizie la un moment dat in ceea ce priveste „cu cine sa ramai” nu echivaleaza cu vindecarea din aceleasi motive.
Iar pentru a intra in modul de functionare al unei persoane acest lucru necesita un travaliu constant si stabil in timp.
Articol realizat de: psiholog-psihoterapeut Claudiu Ganciu.
Adresati autorului comentariile dumneavoastra, dand click aici.