Ce face ca boala fizica sa fie atat de importanta incat sa merite atentia psihologiei? In decurs timpului am cunoscut mai multi pacienti care fie au o boala importanta pe care o au cu ei, fie au momente de boala pe care unei terapii care dureaza cativa ani. Starea de boala pare sa fie una importanta pentru ca reprezinta mereu, oricat de benigna sau maligna ar fi, o repliere asupra propriei persoane.
Boala functioneaza ca o repornire a unui sistem. O persoana are o preocupare constanta, isi creeaza un ritm de viata pe care il respecta. Orice tip de rau fizic devine o intrerupere a acestui ritm. Acest ritm este general, se refera atat la alimentatie, somn, cat si la viata sociala, culturala sau la profesie. Acest ritm intra intr-un stop-cadru. Pacientul se intoarce inevitabil spre propria existenta. Uneori in aceste momente se iau decizii totale – lasat de fumat, devenit om bun, apelat la credinta etc.
De unde aceasta capacitate de re-scriere pe care boala o reprezinta si care pune in primul rand in discutie tema ritmului propriu de viata? Prima reactie pe care boala o imprima este una de speriere. Faptul ca ne apropiem de negare sau soc nu schimba aceasta situatie – sperierea ramane si este negata sau exclusa din campul constient sau emotional. In momentul in care un pacient afla ca este bolnav se produce aceasta concentrare a energiei proprii, a sperierii.
Atunci cand o persoana este speriata, se produce o stare regresiva care ne duce spre relatiile cunoscute, spre cautarea unui mediu sigur. Asa cum tatal te proteja in fata unui pericol estimat si care te speria, tot asa acum este cautat acest tata care poate sa alunge sperierea, sa protejeze si sa asigure stabilitatea necesara. Prima persoana aflata la indemana este medicul, el preia acest rol de protejare. Pe el simte pacientul nevoia sa-l recompenseze, sa ii asigure faptul ca este un tata care poate sa protejeze. Dar nu toti medicii reusesc sa fie parinti pentru pacientii lor sau parintii care protejeaza.
Nu am vazut medici care sa se specializeze pe o parte psihologica. La cursul de Terapie Familiala Psihanalitica unde se formeaza consilieri familiali (echivalentul unui medic care in afara profesiei utilizeaza in profesia sa latura terapeutica psihologica) nu am vazut medici care sa fie interesati de modul in care boala pacientului creeaza un impact asupra acestuia si asupra apartinatorilor. Acesta lipsa de participare nu cred ca este relevanta pentru ca, probabil, exista alte modalitati de formare a acestora in campul interventiei medicale asociate cu una psihologica, dar pe acestea nu le cunosc eu.
Un alt motiv este faptul ca medicul este prins intr-o multime de pacienti pe care este dificil sa ii consideri individual. Este ca un parinte axifisiat de prea multi copii din care cei mai multi incearca sa se evidentieze pentru a primi o atentie speciala.
Cand medicul esueaza in aceasta misiune, urmatoarea varianta este psihoterapeutul. Acesta din urma nu vede la fel lucrurile, el nu are o competenta in ceea ce priveste cauzele, evolutia si efectul bolii fizice. El nu poate sa spuna de ce se produce si care vor fi efectele, daca pacientul sufera de o boala sau alta. Ceea ce poate el sa faca este sa lege starea de boala de modul de functionare al pacientului, de increderea sa in propria persoana, de ceea ce este inconstient, trecut si prezent. Practic boala este prinsa in pericolul fantasmat pentru pacient si in partea reala care ramane a medicului. In acest fel, se asigura partea de re-scriere a propriei vieti.
Aceasta utilizare a bolii ca un suport psihoterapeutic este un procedeu care pare sa creasca ca amploare in ultimii ani.
Articol realizat de: psiholog-psihoterapeut Claudiu Ganciu.
Adresati autorului comentariile dumneavoastra, dand click aici.