Simptomele atacului de panica sunt arhicunoscute – o stare de panica ce se instaleaza si nu pare deloc de inteles, pacientul simte ca ceea ce i se intampla nu are sens si nici nu se poate opune starii. Deseori palpitatii, diferite somatizari, diferite stari de rau fizic. Mereu aceiasi starea de permanenta agitatie, de permanenta preocupare privind modul in care va fi. Deseori pacientul fantasmeaza despre pericolele care il pot astepta. Uneori apeleaza la medic, cel mai frecvent la medicul de urgenta, cheama salvarea, iar personalul medical pare pus in situatia ciudata de a trata un om sanatos fizic, dar care se comporta ca un bolnav in sine.
Acest lucru este descoperit abia dupa ce atentia se apleaca asupra analizelor, asupra starii lor de rau, dar din punct de vedere obiectiv, si nu din punct de vedere a ceea ce este subiectivitatea pacientului si istoricul pe care il relateaza. Cred ca un medic care a vazut suficiente astfel de stari le poate detecta si fara sa fie necesar un consult in sine. Raspunsul medicului ca pacientul are atacuri de panica nu pare deloc a-l satisface pe pacient. In general, faptul de a avea o sanatate buna este un raspuns pozitiv pe care oamenii l-ar astepta in mod normal de la medicul lor. Totusi pacientul este profund nemultumit si incepe uneori sa se indoiasca de capacitatea profesionala a medicilor. Am intalnit pacienti care consultasera, in mai putin de un an, circa 8 medici si de la toti primisera acelasi raspuns cu mici deviatii – atac de panica.
Situatia intalnirii cu atacul de panica este una incomoda pentru toata lumea. Pacientul patrunde intr-o lume subiectiva in care totul pare sa se sfarseasca, medicul oarecum cu sentimentul inutilitatii, dat de raportarea la o realitate obiectiva – starea de sanatate a pacientului este buna. Intalnirea aceasta nu pare sa aiba sens. Si totusi, pacientii aflati intr-o relatie terapeutica plecand de la atacuri de panica nu par sa mai fie asa de dispusi sa apeleze la serviciile medicale de urgenta. Unii, pentru a se asigura, prefera sa mai consulte un cardiolog sau alte tipuri de servicii, dar este o amenajare care corespunde anumitor situatii particulare (unele probleme cardiologice sesizate, dar care nu explica starile).
Din moment ce se petrece intalnirea intre realitatea obiectiva, medicala a corpului, si subiectivitatea psihologica, a proceselor psihologice inconstiente, este necesara o intermediere. Aceasta intermediere nu poate sa fie facuta de pacient. El solicita un ajutor, dar ajutorul nu se refera la o pastila, un EKG sau o atentie a medicului, ci este o altfel de cerere – de a transforma simptomul medical intr-un limbaj, el vrea ca ceea ce este stare de rau sa devina de inteles. El nu cauta neaparat o stare de bin, ci una de „intelegere” a ceea ce se petrece cu el. Raspunsul primit – ”corpul tau este sanatos” este departe de a fi satisfacator. Am putea spune ca dorinta ar fi ca acest corp sa fie bolnav, sa fie suferind. Dar ce dorinta ar fi aceasta? Aceasta intrebare face insa obiectul relatiei psihoterapeutice.
Cel mai bun reper este trimiterea intr-o relatie terapeutica. Atacul de panica este o forma de relationare cu mediul. Cei care sufera de atac de panica il resimt ca fiind un mod de a trai, o modalitate de a fi in lume. Aceasta este modalitatea gasita de ei. Psihoterapia atacului de panica pleaca de la ideea ca exista si alte moduri de a fi in lume decat prin panica. Cu alte cuvinte – ce punem in locul panicii si ocupa aceeasi functie? Toate aceste procese sunt inconstiente, sunt necunoscute persoanei – pacientul isi doreste sa fie sanatos, isi doreste sa aiba o viata fara panica. Aceasta parte constienta este resortul care ii permite sa intre intr-o relatie terapeutica si sa o continue. Putem vorbi despre un pacient care se simte in doua parti: o parte care stie ceea ce vrea de la el, de la viata, si o parte care si-a gasit o satisfactie in atacul de panica. Acest conflict face obiectul psihoterapiei, adica al relatiei terapeutice.
In terapia atacului de panica gasim mereu aceste doua perspective: cea a relatiei dintre pacient si terapeut, si cea a conflictului dintre partea care isi doreste sanatatea si partea care isi gaseste satisfactie in starea de panica.
Atacul de panica necesita o terapie de durata. Pacientii resimt dupa cateva luni efecte pozitive, dar ele nu echivaleaza cu vindecarea. Relatia terapeutica permite acumularea unor efecte pozitive prin componenta transferentiala, insa vindecarea consta in lucrul cu conflictul dat. Cele doua parti (relatia si conflictul) se intersecteaza si functioneaza impreuna. Imbinarea lor este terapia atacului de panica.
Articol realizat de: psiholog-psihoterapeut Claudiu Ganciu.
Adresati autorului comentariile dumneavoastra, dand click aici.