Acceptiunea de Designer

Romanul se pricepe la toate! Sau cel putin asa vrea sa creada. Cu o indemanare ereditara si un pragmatism innascut, reuseste sa realizeze zi de zi activitati care impletesc elemente variate din arii disciplinare diferite.

Pornind de la ideea: „daca el ( specialistul) poate, eu de ce sa nu pot?”, romanul se avanta cu elan in indeplinirea unor sarcini care il depasesc ca formatie profesionala. Si daca zugravitul nu este o treaba atat de dificila, amenajarea unui spatiu reprezinta o activitate care ar trebui ridicata la un nivel superior.

Designerul de interior trebuie sa se confrunte cu reticenta din partea posibililor clienti, reticenta care isi are fundamentul pe o serie de probleme legate (intr-o masura mai mica sau mai mare) de gradul de civilizatie, de modul de viata, cultura, aspiratii, traditie, etc.

In primul rand aspectul financiar este cel care primeaza in discutiile legate de rolul unui designer de interior. De ce sa se consulte (contra cost) cu designerul cand poate sa isi formeze singur o parere? Consultind diferite reviste, romanul se considera destul de bine informat si pregatit pentru implicarea intr-un proiect de amenajare. Ceea ce nu ia in calcul este faptul ca proiectele prezentate in revista releva cazuri diferite care se pot SAU NU conforma cazului propriu.

Abundenta de materiale informative nu face altceva decat sa declanseze aparitia unei dorinte (in viziune propie- nevoi) de mobilare excesiva (cate un articol din fiecare revista). Ori scopul designului interior este acela de a personaliza casa, de a-i releva caracterul si spiritul unic. Este vorba despre acel „ceva”, spirit care te face sa te simti bine, „ca acasa”. Acel „ceva” pus in legatura directa cu personalitatea beneficiarului, cu stilul sau de viata, etc.

Atunci cand mai multe piese din „povesti diferite” sunt puse laolalta rezultatul poate fi (de cele mai mult ori) dezastruos. Spiritul este sufocat, realitatea nu corespunde cu nevoile personale, cu aspiratii, cu individualitatea beneficiarului. Asa se face ca locul respectiv nu mai este placut, iar vina este aruncata asupra designerilor care au realizat amenajarile din revista si care se pare ca au urmarit doar realizarea unei imagini, a unui colaj de forme si culori, si nicidecum nu au urmarit satisfacerea nevoilor de locuire. (acesta este rezultatul care se intipareste in mintea celui care a experimentat un „caz propriu de amenajare”)

Apoi romanul isi amenajeaza casa dupa „cum simte”, iar intruziunea in acest proces a unei persoane strict straine de context (in acest caz designerul) ar insemna igorarea dorintelor beneficiarului (acest aspect este relevat din punctul lui de vedere). Mai mult, acesta considera ca rezultatul procesului de amenajare va releva un final care sa il caracterizeze mai mult pe designer si nicidecum pe el; si oricum viziunea designerilor este mult diferita de cea a omului obisnuit. Ceea ce nu stie acesta este ca designerul este un bun cunoscator al psihologiei umane si mai mult decat atat el poate transpune in opera, prin materialitate, gandurile, aspiratile, dorintele, etc ale beneficiarului. Tocmai acesta este rolul sau. De a crea un spatiu care sa il defineasca pe beneficiar si care sa i se potriveasca apoi „ca o manusa”. Daca acest spatiu poarta si amprenta designerului, acesta este un lucru firesc si inevitabil. Insa acest lucru nu se interpune intre beneficiar si spatiul sau de drept.

Transpunerea in realitate a gandurilor proprii beneficiarului presupune o finete pe care designerul o simte si o prelucreaza corespunzator. In plus, orice spatiu prezinta si o serie de avantaje care ar trebui exploatate intens. Aceasta problema este interrelationata si cu aspecte de ordin tehnic pe care designerul le stapaneste gratie cunostintelor sale dobandite in formarea profesionala.

Rolul designerului ar trebui sa fie mult mai pregnant in constiinta romanilor si in consecinta casele acestora ar trebui sa fie lasate sa primeasca personalitatea lor, aspect pe care designerii stiu sa il materializeze.